Când stai de vorbă cu un diabetic...

Când stai de vorbă cu un diabetic, întreabă-l cu sinceritate ce mai face, dar nu-l întreba NICIODATĂ dacă mai face insulină sau dacă nu a scăpat între timp de diabet;

Când stai de vorbă cu un diabetic, nu-i da niciodată sfaturi în ceea ce privește gestionarea acestuia, mai degrabă încearcă să te pui în postura lui/ei pentru câteva momente și întreabă-te: „Eu cum aș reacționa dacă cineva ar veni și mi-ar spune tot ceea ce eu vreau să-ți spun acum?”

Când stai de vorbă cu un diabetic, nu-l privi niciodată cu milă sau cu un aer de inferioritate. Suntem niște oameni puțin mai speciali și mai „dulci” decât voi, iar ceea ce ne diferențiază sunt acele injecții pe care suntem nevoiți să ni le administrăm zilnic, fără de care viața noastră ar fi o adevărată povară.

Când stai de vorbă cu un diabetic, nu-l întreba niciodată dacă poate mânca ceva dulce sau nu. Diabeticii au voie să mănânce absolut orice, atât timp cât ei calculează și își administrează corect necesarul de insulină.

Când stai de vorbă cu un diabetic, nu-l descuraja, nu-i secera dorințele. La fel ca toți oamenii și noi avem o sumedenie de dorințe, iar diabetul nu ne va împiedica niciodată să ni le îndeplinim. Ducem o luptă continuă cu glicemiile, dar în același timp ne bucurăm de viață și lucrăm la realizarea și împlinirea tuturor dorințelor.

Când stai de vorbă cu un diabetic care e posesor al unui senzor de glicemie și al unei pompe de insulină, nu-l compătimi. Aceste device-uri îi ușurează lupta zilnică pe care o are.

Când stai de vorbă cu un diabetic, fii tu...iar dacă nu poți fi tu, mai bine evită să stai de vorbă cu el... Avem nevoie de oameni naturali și sinceri în viața noastră. Avem nevoie de oameni care să ne înțeleagă toate stările.

Când stai de vorbă cu un diabetic...

Siguranța înainte de somn

E trecut puțin peste miezul nopții, iar somnul meu s-a încăpățânat din nou și nu a vrut să vină mai devreme. Mi-am terminat aproape tot ce mi-am propus să fac în acestă zi; tot ce îmi doresc acum e o noapte liniștită și odihnitoare. Ca să pot avea parte de o astfel de noapte trebuie să fiu în pace cu diabetul meu. Senzorul are abia o zi de când e schimbat, încă nu mă pot baza 100% pe el. Trebuie să-mi verific glicemia din deget pentru a 6 sau a 7 oară pe ziua de azi. Nu le mai știu numărul, ziua a fost încărcată cu de toate, că de multe ori m-am dus pe mâna senzorului. Îmi înțep degetul și mă rog în fața lui să-mi dea acea picătură de sânge de care am nevoie pentru a-mi testa glicemia. Nu vrea. Încerc un alt deget, dar parcă vorbise cu celălalt dinainte, nici din acesta nu reușesc să scot o picătură de sânge. Sunt atât de tăbăcite vârfurile degetelor, parcă sunt în fața unui protest. S-au săturat să fie înțepate și în semn de protest nu-mi mai dau nici o picătură de sânge pentru a-mi verifica glicemia. Nu mă pot pune la somn până nu sunt sigură că glicemia de pe senzor indică aceeași glicemie ca și cea din deget sau măcar este aproape de nivelul acesteia. Așa că iau din nou același înțepător de glicemie și încerc un alt deget. DA...de data acesta e cu succes. Acea picătură de sânge pe care o așteptam îmi dă voie să-mi verific glicemia. 148 deget și 135 senzor.

Diferența nu este prea mare, senzorul începe să funcționeze la adevărata lui valoare. Cu astfel de glicemii ar trebui să am o noapte liniștită. Nopțile cele mai liniștite pentru mine încep cu cifra 1 urmată de alte două cifre până în 50. Dacă mă pun la somn cu o glicemie cuprinsă între 100 și 150, siguranța că voi avea o noapte liniștită e mult mai mare, decât dacă mă pun la somn cu o glicemie sub 100 sau peste 150. Dacă mă pun la somn cu o glicemie sub 100 șansele de a fi trezită de alarma senzorului de glicemie sunt mari. Nu e ceva concret, dar exista o probabilitate. Cu toate acestea de multe ori „am riscat” și m-am pus la somn cu glicemii de 90, însă în acele nopți nu suna alarma senzorului, suna alarma telefonului. Mă trezeam să-mi verific glicemia la ora 3 dimineața. Aceeași situație și în cazul glicemiilor mari. Îmi este frică să stau mult timp pe glicemii mari și ori de câte ori depășește limitele impuse de doamna doctor, fac corecție cu insulină. E riscant noaptea cu astfel de corecții, dar chiar și așa, ele nu lipsesc. Senzorul de glicemie e un bun deșteptător (mai puțin în primele și ultimile lui zile de viață, atunci nu mă pot baza pe el în totalitate), mă trezește ori de câte ori e nevoie, ori de câte ori glicemia mea este sub sau peste limitele normale. Sper ca în această noapte glicemiile mele vor sta liniștite, iar senzorul nu-mi va da prea mari bătăi de cap și mă va lasă să dorm liniștită...

14 noiembrie... Ziua Mondială a Diabetului

14 noiembrie, o zi obișnuită de miercuri pentru mulți dintre voi, o zi cu totul specială pentru mine și pentru alți câțiva mii de români și milioane de persoane din întreaga lume. Azi este Ziua Mondială a Diabetului. De ce ar trebui să fie o astfel de zi specială? Deoarece în data de 14 noiembrie 1891 s-a născut fiziologul și farmacologul canadian Frederick Banting, cel care a studiat secreția internă a pancreasului și a introdus insulina în terapie, în octombrie 1922. Insulina a fost descoperită de doctorul român Nicolae Păulescu în anul 1921, care înseamnă o nouă șansă la viață pentru multe persoane pentru care cuvântul DIABET, este mai mult decât un simplu cuvânt în dicționar.
La nivel mondial această zi se sărbătorește prin diferite conferințe, seminarii, distribuirea diverselor materiale informative despre aceasta afecțiune, testarea gratuită a glicemiei. Nu am putut trece cu vederea faptul că și la noi în țară această zi a început să fie sărbătorită în diferite orașe prin diferite acțiuni. Simbolul diabetului este un cerc de culoare albastră. În această zi clădiri importante și centre de diabet din lume și din țară sunt iluminate în culoarea albastră, iar persoanele cu diabet și nu doar ele, obișnuiesc să poarte sau să îmbrace ceva de culoare albastră. Accesoriul meu de azi a fost de culoare albastră (eșarfă). Care a fost obiectul vostru vestimentar albastru de azi? 💙💙💙

Un altfel de accesoriu

De mai bine de trei ani viața mea a devenit un continuu „câmp de luptă”. Bătălia zilnică e între mine și glicemiile mele. Zi de zi lupt, încercând și străduindu-mă, ca pe tot parcursul zilei eu să fiu cea care câștigă lupta. Aparent pare simplu. Așa mi-am spus și eu la primirea diagnosticului. „Ce poate fi atât de greu să ții niște glicemii în limite normale?” Însă nici nu am ieșit bine din spital că m-am trezit acasă cu o sumedenie de întrebări legate de acest aspect, cărora nici în ziua de azi nu le-am găsit un răspuns. De la ce ar putea scădea glicemia dacă țin regimul cum trebuie? De la ce ar putea crește glicemia dacă îmi fac corect necesarul de insulină? De la ce, de ce, de la ce? O altă întrebare care mă macină de ceva vreme este: ce mă fac dacă vreodată mi se face rău pe stradă și cei care trec pe lângă mine nu au nici cea mai vagă idee că eu sunt o persoană insulino-dependent?

Deși sunt posesoarea unui dispozitiv de monitorizare continuă a glicemiei, trebuie să recunosc, că nu trece zi fără să mă gândesc la scenariul de mai sus. E ca un fel de umbră, mă urmărește peste tot. Căutând soluții ca lumea să poată ști de afecțiunea mea, în caz că vreodată nu voi fi capabilă să răspund la întrebări din cauza inconștienței, vreau să cred că am găsit una favorabilă. Mi-am achiziționat o brățară, care mă reprezintă. O brățară pe care e imprimat diagnosticul meu. O port cu mândrie zi de zi și sper din toată inima să rămână doar un accesoriu și să nu fiu nevoită să fiu vreodată salvată datorită ei. Și totuși de mă vei găsi vreodată pe stradă, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să suni la unicul număr de urgențe 112. Dacă vei avea timp și răbdare în geanta mea se va găsi mereu un aparat de glicemie, care pe lângă aparatul în sine mai poți găsi și pliculețe de zahăr în el. Până să ajungă ambulanța ai putea să-mi iei o glicemie, iar după ce îmi vei fi luat o glicemie poți acționa. Dacă glicemia mea este prea mică și eu pot înghiți, dizolvă 3-4 plicuri de zahăr într-un bidon de apă și dă-mi să beau, în caz contrar lasă cadrele medicale să-și facă datoria. Dacă glicemia e prea mare, e nevoie de insulină, aici aș prefera să se ocupe cei de la spital de mine.


Dragi diabetici, nu ezitați să purtați mereu cu voi ceva care să vă reprezinte. Nu vă fie teama să vorbiți despre afecțiunea voastră pe oriunde mergeți. Cei din jurul nostru au nevoie de informațiile noastre, pentru a putea fi capabili să ne dea acea mână de ajutor, atunci când noi nu suntem capabili să facem nimic.


Dragă necunoscutule, știu că primul instinct pe care îl ai, atunci când vezi un om întins pe stradă, e să spui că a băut prea mult și că acum nu se mai poate mișca din cauza asta. Dar gândește-te măcar pentru o clipă că nu doar băutura îl face pe om inconștient, zăcând neputincios pe stradă. E adevărat sunt multe astfel de cazuri, dar mai suntem și noi, oamenii aceștia mai dulci. Cu siguranță mulți din ei nu-și permit să-și achiziționeze dispozitive de monitorizat glicemia constant, însă mulți din ei dispun de brățări, de bilețele care au imprimate aceste cuvinte: AM DIABET. Nu ne răpiți șansa la viață, din cauza neîncrederii.
În numele tuturor diabeticilor, VĂ MULTUMESC!

Diabetic tip 1. Insulino-dependent 

Sănătatea, mai presus de prietenie

Vara e perioada vacanțelor/concediilor, e perioada când o mare parte din timpul liber ni-l petrecem alături de cei dragi: familie sau prieteni. Vara aceasta m-a făcut să realizez cât de puțin știu, până și cei cu care obișnuiesc să-mi petrec o mare parte din timpul meu liber, despre viața mea cu diabet. Vara aceasta am decis să fac o „selecție”. Îmi amintesc cu drag de toate momentele frumoase, dar și de cele mai puțin plăcute din această vară, însă unul parcă a rămas întipărit în mintea mea.
„Maria, mai ai diabet? Adică, mai faci insulină?” sunt două întrebări care mi-au fost adresate din partea unei cunoștințe foarte apropiate. Parcă strădaniile mele de a-i învăța strictul necesar despre diabetul meu sunt în zadar. În astfel de momente caut un loc de refugiu, cel mai sfânt loc de refugiu nu e altul decât acolo unde mă simt înțeleasă, iar cei care o fac cel mai bine sunt cei care împart cu mine aceleași trăiri. În mijlocul lor simt că tot ceea ce fac e ceva firesc. 
O întrebare a unui vechi prieten m-a făcut să realizez că în viața mea s-au produs multe schimbări odată cu apariția diabetului și totodată, s-au legat multe prietenii între mine și persoane cu diabet, parcă uitându-le pe cele construite în trecut. Povesteam cu el despre toate tabieturile unui diabetic, dar și despre prietenii mei dulci și cât de destinsă mă simt în preajma lor. După câteva zile același prieten mă întrebase ce mai fac, tocmai ce mă întorsesem de la munte. Fusesem la munte cu o prietenă dragă mie, care bineînțeles și ea la rândul ei are diabet. Întrebându-mă ce planuri am pe viitor, i-am răspuns că urma să merg la o Fundație pentru copii și tineri cu diabet. Atunci el mi-a spus: „Maria, dar viața ta se învârte în jurul diabetului?” Am fost tristă să primesc o astfel de întrebare, dar adevărul e că DA, viața mea se învârte în jurul lui. Diabetul este al doilea job pe care îl am, e un job full time neplătit, dar care mă va costa mult pe viitor dacă îl neglijez în prezent. Nu vrea să fie neglijat nici măcar o zi. Dacă se simte neglijat chiar și pentru o zi, el va întoarce totul împotriva mea, atunci când mă aștept cel mai puțin.

O mică parte din necesarul meu zilnic

Ce înseamnă pentru mine și de ce prefer prezența prietenilor diabetici în viața mea mea? Ei sunt singurii care îmi înțeleg cu adevărat trăirile. Cine mi-ar putea înțelege mai bine momentele de hipoglicemie/hiperglicemie, decât cei care trec prin ceea ce trec și eu? Ei sunt cei care nu mă blamează, sunt cei alături de care viața mea cu diabet prinde un alt contur. Așadar, dacă tu prieten vechi simți că m-am îndepărtat de tine, să știi că nu am făcut-o din răutate sau că prezența ta în viața mea nu e importantă pentru mine. Nu, să nu mă înțelegi greșit. Experiența de viața mi-a demonstrat de multe ori că viața fără prieteni, e aproape imposibilă de trăit. Însă, am obosit. Am obosit să fiu întrebată mereu: „încă mai ai diabet?, încă mai faci insulină?, chiar nu există nimic care să te vindece?”. Dacă ai simțit că nu te-am mai băgat în seama de ceva vreme, din aceste motive am făcut-o. Știu nu ai nici o vină că nu-mi înțelegi stările și trăirile...dar de o vreme am obosit să-ți dau mereu aceleași explicații... Am nevoie doar să fiu înțeleasă și acceptată în imperfecțiunea mea. Am nevoie de voi mai mult ca oricând, dar mai mult ca oricând am nevoie de oameni care să înțeleagă și să accepte în totalitate adevăratul sens al cuvântului DIABET.

O zi perfectă, din viața mea cu diabet

Buziaș, locul unde îngerii au chip de oameni

În urmă cu 2 săptămâni așteptam îngândurată autocarul care urma să mă ducă într-un loc total necunoscut mie. Emoțiile se amplificau cu fiecare minut care trecea și nu doar datorită necunoscutului care mă aștepta, dar și pentru faptul că autocarul se încăpățâna să ajungă. Cu o întârziere destul de mare, ajunge și oprește. Urc în autocarul arhiplin și sunt chinuită nu doar de colega de scaun care se foiește non-stop, dar și de gândurile mele care mă tot întreabă de ce am ales să-mi petrec acest concediu într-un astfel de loc. Încerc să adorm, însă gândurile sunt atât de chinuitoare încât au alungat, nu numai dorința mea de a mă liniști și a încerca să dorm, până și somnul în sine. Îmi pun căștile pentru a nu le lăsa să mă chinuie și mai mult decât au făcut-o deja și îmi continui călătoria mea spre Buziaș. Am ajuns la Buziaș la ora 5:30 dimineața. În fața Fundației emoțiile și frica au pus stăpânire pe tot corpul meu. Motivul principal a fost nu doar frica de necunoscut, ba mai mult frica de a nu fi alungată, ajungând acolo atât de dimineață. Îmi iau bagajul din taxi și rămân singură, afară, în frig, în beznă și într-un loc total necunoscut. Privesc în jur și nu văd decât becurile stâlpilor de iluminat aprinse, o mică pădurice și o clădire mare albă pe care scrie Fundația Cristian Șerban. O adiere de vânt își face simțită prezența, parcă nevrând să mă lase singură în acea noapte mohorâtă. Ceva îmi atrage atenția, la etajul 1 al clădirii, este o cameră care are becul aprins. Cineva nu doarme îmi spun. Cred că sunt cei de la recepție, cei cu care vorbisem cu o zi înainte despre sosirea mea la ei. Îmi fac curaj, pun mâna pe telefon și sun la același număr, la care sunasem cu o zi în urmă. Îmi răspunde o voce călduță și calmă, îmi cer scuze că deranjez la o oră atât de matinală și îi spun motivul apelului meu. Mi se spune să aștept câteva momente în fața porții că va trimite portarul după mine să-mi deschidă și să mă conducă la recepție. Nu apucasem să-mi pun telefonul în geantă, portarul era deja în fața porții; un om simplu, o față senină și un zâmbet cald, așa a fost el, cel care m-a ajutat să intru în Fundație la ora aceea matinală. Ajunsă la recepție, asistenta de gardă mă ajută să-mi fac internarea. Nici de această dată nu au trecut neobservate amabilitatea, zâmbetul și calmul. Pentru câteva momente crezusem că sunt în rai. A fost doar începutul. Pentru că pentru mine, tânără cu diabet, acolo chiar este o bucățică de rai. Dumnezeu a trimis acolo cei mai frumoși și cei mai calmi îngeri, ca sub îndrumarea lor noi să putem acumula toate acele informații de care avem nevoie pentru a avea un viitor fără complicații.
Cum aș putea uita vreodată zâmbetele cadrelor medicale, care erau mereu pe chipurile lor atunci când noi „căzuți la datorie”, ne prezentam în fața lor doar cu înțepătorul de glicemie și cu niște emoții că poate de data aceasta glicemia nu va mai fi la fel de mare sau nu vom avea o nouă hipoglicemie. Cum aș putea uita privirile doctorilor care indiferent de ce glicemie aveai, găseau mereu soluții, prin calcularea necesarului de insulină și administrarea acesteia, ca următoarea glicemie să fie cât mai aproape de limitele normale sau chiar în limitele normale. Cum aș putea uita grija pe care ei au avut-o față de noi noapte de noapte, atunci când veneau și ne luau glicemiile fără să ne trezească, nu doar la 12 noaptea ci și la 3 dimineața? Îmi amintesc de ce mi-a spus colega mea de camera în prima dimineața: „Azi noapte a fost cineva la noi să ne ia glicemia. Am văzut doar că mi-au luat înțepătorul și mi-au înțepat degetul, după care am adormit, nu am mai auzit ce glicemie mi-au spus că am”.
Cine a spus că îngerii nu există cu siguranță nu a pășit niciodată pragul Fundației Cristian Șerban din Buziaș.
Acolo am întâlnit nu doar îngeri cu chip de om, am întâlnit oameni la fel de imperfecți ca și mine. Oameni care nu arătau cu degetul atunci când unul din noi își făcea insulina sau își trata hipoglicemia mâncând ceva dulce. Acolo am uitat orice frică, acolo mi-am extins cercul de prieteni, acolo m-am simțit un om normal.
Mulțumesc, Fundație Cristian Șerban, pentru tot ceea ce faceți pentru noi!

Fundația Cristian Șerban

„Acasă” între munți

Există un timp pentru toate: există un timp pentru familie, un timp pentru muncă, un timp pentru a sta la masă, un timp pentru a te uita la serialul preferat, un timp pentru o carte...dar există și un timp mai special, un timp... pentru te retrage „acasă”. Echipată nu doar cu echipamentul de munte, dar și cu toate lucrurile mele de diabet, am pornit cu mult elan spre Durău, unde știam că sunt așteptată de una din cele mai bune prietene cu diabet.
Ceea ce urma să ne aștepte nici una din noi două nu știam cu exactitate. Ne doream să petrecem cât mai mult timp împreună și să ne bucurăm de prietenia care s-a înfiripat între noi în urmă cu mai bine de un an de zile.
Nu îmi este dat mereu să stau non-stop lângă o persoană care are aceleași tabieturi ca și mine, de aceea în aceste două zile am simțit mai mult decât înțelegere, am simțit că „vorbim aceeași limbă”.

Cea mai mare, dar în același timp, cea mai frumoasă provocare a fost urcatul pe munte. Ce a însemnat pentru mine, iubitoare de munte, să urc alături de o persoana cu diabet? Nu aș putea descrie în cuvinte. E ceva de nedescris, așa cum iubirea nu se poate descrie în cuvinte, nici eu nu pot descrie în cuvinte tot ceea ce am trăit în această aventură. Imaginați-vă doar, grija pe care o mamă o are pentru copii, așa am fost noi două una pentru cealaltă. Am „intrat” pe rând în rolul de „mamă” și ne purtam grija una celeilalte întrebându-ne nu doar o dată sau de două ori, ba de „n” ori, cum îți este glicemia, nu ar trebui să te oprești un pic să mănânci ceva? „Pauzele mici și dese, cheia marilor succese” ne-am adus aminte cu drag de această zicală în unele din pauzele noastre de hipo treat și s-a dovedit a fi exact ca în zicală.

Deși am avut mai multe astfel de pauze și nu doar astfel de pauze, am dovedit și în acest weekend că diabetul nu este un impediment în realizarea și țintirea unor visuri și idealuri mari. Am ajuns la destinația nostră exact în timpul preconizat de cei de la centrul de informații și de toți ceilalți care au parcurs același traseu ca și noi înaintea noastră.
O altă provocare pentru noi a fost noaptea după depunerea efortului. Nu știam cum va reacționa organismul Cristianei după un efort atât de intens. Pentru mine devenind deja o obișnuintă urcatul pe munți mă așteptam să nu am nici o problemă, gândul meu se îndreptam mai mult spre glicemiile Cristianei, oare cum va fi noaptea pentru ea? Va sta pe hiper, va face hipo? Însă cum diabetul este mereu imprevizibil, m-am trezit la ora 2 dimineața cu o glicemie de 71, nevrând să-mi trezesc prietena servesc ceva rapid și mă pun la somn, la ora 4 dimineața aud alarma unui telefon, crezând că e alarma de trezire, caut telefonul cu ochii închiși pentru a o închide, însă nu era alarma telefonului, era alarma de hipo a Cristianei. Mă trezesc și eu odată cu ea și realizez că tremur, mă uit pe telefon glicemia 40 și telefonul pe modul siletios. Verific glicemia din deget 57. Datorită alarmei telefonului Cristianei, am reușit și eu să-mi tratez hipoglicemia în timp, că doar vorba aceea, nimic nu e întâmplător;)
Am demonstrat din nou că pot ajunge oriunde și pot face orice, chiar dacă trebuie să port după mine peste tot diabetul. Cine zice că dacă ai diabet nu poți face una sau alta se înșeală (înseamnă că nu a întâlnit diabeticii corecți:)) ).

Am întrebat-o pe Cristiana, cum a fost pentru ea această aventură: „A fost printre puținele dăți când am urcat pe munte cu diabet, iar sentimentul a fost răvășitor. Nimeni nu ar fi avut răbdare și m-ar fi înțeles mai bine decât o persoană care împarte aceeași afecțiune ca și mine.”

A fost o zi...

A fost o perioadă în care chiar credeam că toți oamenii bolnavi sunt mai buni și prompți atunci când e nevoie...
A fost o perioadă în care îmi spuneam și îmi doream ca toți oamenii din jurul meu să se comporte la fel cum se comportă prietenii mei dulci cu mine...
A fost o perioadă în care chiar credeam că lumea e plină de oameni minunați, până și ,,lumea diabetică” mi se părea minunată în ciuda tuturor înțepăturilor și luptelor zilnice pe care le aveam cu stările și glicemiile mele...
A fost o perioadă în care până și glicemiile erau mai ,,ascultătoare”, astăzi s-au încăpățânat și ele forțându-mă să butonez pompa de insulină mai mult ca de obicei...
A fost o perioadă...  și sper că va mai fi...


Da, a fost... oricât aș încerca să mă mint și să-mi spun că nu e așa, realitatea și circumstanțele îmi demonstrează și îmi arată crudul adevăr... A fost o zi...


A fost o zi... o zi, prea plină...

De 3 ani între hipo și hiper

Au trecut deja 3 ani de zile de când mă lupt cu glicemiile încercând să le țin în limite normale. Au trecut deja 3 ani zile de când din rutina mea zilnică nu lipsesc picăturile de sânge vărsate pentru testarea glicemiei, calcularea numărului de carbohidrați pentru a ști cu exactitate necesarul de insulină și întrebările celor din jur: “ai voie să mănânci asta?” sau “ai voie să faci asta?”. Nu știu dacă e mult sau puțin, tot ceea ce știu e că viața mea nu mai seamănă deloc cu ceea ce a fost până acum 3 ani. Diabetul m-a obligat să-mi schimb complet stilul de viață. Dacă până acum 3 ani îmi permiteam luxul de amânca tot ce voiam la orice oră din zi sau din noapte, în acești 3 ani de diabet am învățat că pentru a mânca ce vreau și când vreau TREBUIE să calculez numărul exact de carbohidrați pentru a ști câtă insulină am nevoie pentru ceea ce vreau să mănânc. Dacă până acum 3 ani îmi permiteam luxul de a merge pe munți doar cu hainele de munte și puțină mâncare, în acești 3 ani de diabet am învățat că pentru a merge pe munte cu diabetul mai am nevoie de încă o gentuță specială care să conțină necesarul meu zilnic din viață cu diabet (dar asta nu mă împiedică să escaladez munții in continuare). Dacă până acum 3 ani de zile puteam să fac orice fără să țin cont de nimic, diabetul m-a învățat în acești 3 ani că pot face în continuare ceea ce vreau, atât timp cât țin cont de prezența lui în viața mea. 

Viața cu diabet e puțin diferită față de viața pe care o aveam înainte, dar nu este imposibilă de trăit. Îmi este greu să fac o statistică a numărului de înțepături administrate în acești 3 ani, îmi este greu să fac o statistică a picăturilor de sânge vărsate pentru fiecare glicemie luată, îmi este greu să număr lacrimile și frustrările adunate în acești 3 ani de viață dulce, dar nu-mi este deloc greu să mulțumesc. Astăzi vreau doar sămulțumesc: 

-mulțumesc în primul rând lui Dumnezeu, a vrut să descopăr afecțiunea la timp și că m-a ferit de come;

-mulțumesc familiei care îmi este mereu alături și care mă susține necondiționat;

-mulțumesc prietenilor mei dulci, care îmi sunt alături ori de câte ori am nevoie de un sfat, care îmi înțeleg afecțiunea și trăirile mai bine decât oricine altcineva;

-mulțumesc domnilor/doamnelor doctori și asistentelor care m-au ajutat atât la debut cât și pe parcursul acestor 3 ani ( sper și îmi doresc să mă ajutați și în continuare;) );

-mulțumesc celor care m-au înțeles în momentele de hipo sau hiper glicemie, mi-au înțeles stările și au avut răbdare cu toanele mele.

MULȚUMESC!!! 

Diabetul zaharat tip 1, se tratează DOAR cu INSULINĂ.

Pentru toți cei care se cred medici deși nu dețin nici un doctorat sau măcar o licență în acest domeniu, pentru toți cei care îmi dau sfaturi legate de gestionarea diabetului fără ca ei să fi petrecut măcar o zi alături de mine și diabetul meu, pentru toți cei care veniți și îmi vorbiți despre multitudinea de leacuri și ceaiuri care mă pot "vindeca" de diabet...pentru toți cei care vă încadrați măcar în una din categoriile de mai sus, pentru voi am decis astăzi să vorbesc.
Pentru că încă de la debut unii din voi mi-ați prezentat "leacuri minune" care după spusele voastre urmau să mă scape de diabet...pentru că de la o zi la alta veniți cu și mai multe propuneri, aș vrea să vă adresez niște întrebări. Nu aștept să-mi răspundeți, vreau doar să fiți sinceri cu voi înșivă, iar la o eventuală întâlnire să vă gândiți mai mult înainte de a deschide din nou acest subiect. Așadar: Înainte de a da toate sfaturile pe care le-ați auzit de la unul sau altul, ați încercat măcar odată să vă apropiați de o persoană cu diabet? Înainte de a-i propune unei astfel de persoane "leacurile minune", propuneți-i să vă permită să petreceți cu ea una sau câteva zile, să vezi exact ce înseamnă diabetul. Să vezi cum o glicemie de 300 sau 400 nu poate ajunge singură în limita normală, fără să fie ajutată de insulină, oricâte tratamente naturale am consuma, nimic nu ne ajută, decât leacul nostru: INSULINA.

Insulină=Viață

Permiteți-mi să vă mai întreb, când a fost ultima dată când ați întrebat sincer un diabetic cum se mai simte? Cum ți-a fost ziua? Cum îți mai sunt glicemiile?
Ați fost vreodată lângă un diabetic în miez de noapte, să vedeți cum caută cu disperare pliculețul de zahăr/dextroză, deoarece hipoglicemia a năvălit peste el și pe lângă transpirație și bătăile inimii ca după un ultra maraton, mai tremură și din toate încheieturile? Ați petrecut vreo noapte lângă un diabetic, să vedeți cum se trezește regulat să-și testeze glicemia de frica de a nu intra în comă din cauza unei hipoglicemii netratate? Aveți voi idee câte nopți nedormite au părinții copiilor cu diabet? Știți voi ce înseamnă toate astea??? Credeți că noi ne administrăm insulina de plăcere? Aveți voi idee ce înseamnă să introduci un ac în tine de minimum 4 ori pe zi??? Aveți voi idee că toate aceste înțepături ne țin pe noi în viață și nu "ierburile" propuse de voi?  

E ușor să stai la distanță, să privești și să-ți exprimi opinia. Dacă s-ar da diplome la acest capitol, cred că am avea cu toții acasă colecții, fiecare pentru domeniul la care "excelează". Nu am să judec niciodată pe nimeni pentru că nu deține prea multe informații despre diabet, până nu demult m-am aflat și eu în aceeași categorie, însă nu-mi amintesc să fi dat cuiva sfaturi în legătură cu gestionarea afecțiunii.

Datorită omului de știință ROMÂN, Nicolae Păulescu, cel care a descoperit insulina, eu și alți mii de oameni suntem încă viață. Până când alți oameni de știință vor descoperi și leacul minune, prin care într-adevăr poți scăpa de diabet, am să vă rog să-mi da-ți voie să-mi administrez necesarul insulină, pentru că INSULINA pentru mine nu este opțională, INSULINA=VIAȚĂ.

Insulină=Viață

Pompa de insulină (primele impresii)

Vine o perioadă în viața noastră când ne dorim să facem schimbări, uneori ele sunt inevitabile și apar pur și simplu, alteori dorința de schimbare devine atât de puternică încât am fi capabili să mutăm și munții din loc doar pentru a avea parte de schimbarea pe care ne-o dorim.

Ajunsesem la capătul puterilor cu injecțiile pe care eram nevoită să mi le administrez singură (nu am scăpat nici acum de ele, dar acum am un alt mijloc de a-mi administra insulina, pompa de insulină). Încă nu știu exact ce mă durea mai mult, faptul că primeam doar 20 de ace de insulină cu care eram nevoită să mă descurc timp de 3 luni de zile (am ajuns în stadiul în care mă trezeam dimineața și îmi venea să urlu în fața penului de insulină, 20 de ace la trei luni înseamnă schimbarea acului de insulină odată cu schimbarea cartușului de insulină, practic eram nevoită să mă injectez cu același ac cam de 50 de ori; de multe ori am avut tendința să vorbesc cu el și să-i spun: ești prea dureros, nu mai vreau să te introduc în mine) sau pur și simplu faptul că în nenumărate zile, numărul injecțiilor pe care eram nevoită să mi le administrez se dublau, datorită glicemiilor exagerat de mari.

Pompa de insulină mi-a adus acea gura de aer de care aveam nevoie, a venit atunci când moralul meu era la pământ iar dorința de schimbare mult prea puternică.

Deși sunt posesoarea pompei de insulină doar de câteva săptămâni, cuvintele pe care i le pot atribui sunt doar la superlativ, tot stau și mă întreb zi de zi ce cuvinte rele aș putea spune despre ea, realizez că nu pot găsi ceva care să nu-mi placă la ea.

Avantajul major pe care pompa de insulină îl are în detrimentul penului este: numărul redus de înțepături, în momentul de față numărul înțepăturilor a ajuns 1 la 3 zile față de minimum 4 pe zi. Un alt avantaj pe care pompa de insulină îl are: îmi pot administra diferite rate bazale la diferite ore din zi, de exemplu mi se întâmpla deseori să mă trezesc dimineața cu tentativă de hipoglicemie (glicemii de 70), dar cu glicemii bune în restul zilei, dacă scădeam lantusul cu o unitate automat aveam glicemii bune dimineața, dar glicemii mai mari în timpul zilei. Acum am modificat rata bazală la acea oră a dimineții și glicemiile din timpul zilei nu mai sunt influențate de insulina bazală de dimineață. Tot pompa de insulină îmi oferă mai multă flexibilitate în desfășurarea tuturor activităților zilnice (alimentație, activitățile sportive). 

Încurajez pe toți cei care încă nu dispun de pompă de insulină să facă dosar pentru primirea ei. Poate o să vi se pară că veți deveni niște roboți purtând mereu cu voi acest accesoriu, dar modul cum îți ușurează viața, numai noi cei care dispunem de ea știm. Cum spuneam și mai sus, sunt posesoarea acestei pompe de câteva săptamâni, însă pentru nimic în lume nu aș mai renunța la ea.

Noul meu pancreas