Cu diabetul la XC MARATON BACĂU

Zeci de întrebări îmi răsună în minte de fiecare dată când urc pe bicicletă, iar cele pe care le aud cel mai des sunt: „De ce faci asta? Tu ai voie să faci asta?” Întrebări ce nu-mi aparțin, nu-mi sunt adresate din partea părinților sau rudelor, sunt întrebări ce vin din exterior, de la oameni care știu prea puțin despre viața unei persoane cu diabet.

„De ce fac asta?” Pentru că iubesc sentimentul de libertate și fericire care îmi sunt oferite de fiecare dată când urc pe două roți. „Tu ai voie să faci asta?” DA, diabetul nu este un impediment în realizarea și împlinirea viselor mele. Privesc diabetul ca pe o plimbare cu bicicleta, spun plimbare pentru că atunci nu concurez cu nimeni, sunt doar eu și gândurile mele, iar când corpul zice, stop, opresc, iau o pauză de hidratare și merg mai departe. Așa e și viața cu diabet, atunci când glicemiile nu mai ascultă, iau o pauză din ceea ce fac, readuc glicemiile în limite normale și revin la activitățile începute.

Cred că vi s-a întâmplat și vouă măcar odată în viață să porniți cu un entuziasm nebun la vreun concurs, la vreun examen sau vreo prezentare, iar pe parcurs aripile să vă fie tăiate fie de colegi sau chiar de însăși, dintre cei participanți. Asta a încercat să facă și diabetul cu mine în sâmbăta ce tocmai a trecut. Am plecat de acasă, spre locul unde aveam să iau startul la prima mea competiție de ciclism montan, cu glicemia în limită, însă cu 1,5 unități de insulină activă. Am redus insulina bazală cu mult peste 50%, conștientă fiind că efortul va fi destul de intens, în ciuda gradului de dificultate scăzut pentru proba la care mă înscrisesem ( 20 km cu 350 m diferență de nivel). Emoțiile și adrenalina au fost factorul determinant de creștere a glicemiei până la momentul startului, astfel am început prima mea competiție de ciclism, prin pădurile Băcăoane, cu o glicemie puțin peste 200. La jumătatea traseului, o hipoglicemie mi-a rupt elanul și un sentiment de frustrare m-a încercat. Am luat 2 geluri, privind neputincioasă ceilalți concurenți care treceau pe lângă mine, în disperarea lor de a prinde un loc cât mai fruntaș. Am alungat repede orice gând de frustrare, conștientă fiind că pentru mine cel mai important e să finalizez cursa fără incidente glicemice. Și totuși un lucru m-a avantajat, parcursesem această porțiune de final cu 2 zile înainte de concurs, știam ce urmează și am încercat să dau tot ce pot pentru ai ajunge pe cei care m-au depășit. Da, am reușit! Ceea ce nu crezusem vreodată că voi reuși, am reușit în acea zi frumoasă de toamnă. Locul 2 la categoria mea de vârstă, e începutul poveștii mele de ciclistă amatoare, care luptă cu glicemiile nu doar în competiții ci și în viața de zi cu zi.

La scurt timp după linia de finish, glicemia parcă începuse să-și ia zborul, urcând fără nici un gând de oprire. Insulina a fost și de această dată principalul factor de a o readuce  în limite normale, administrând doar jumătate din doza de insulină datorită efortului intens depus pe tot parcursul traseului.

Cineva m-a întrebat: „Cum te-ai simțit pe podium?” Nu realizam ce mi se întâmplă, nu conștientizam că eu am reușit să fac asta. Acum retrăind acele momente, emoțiile sunt covârșitoare, realizând că „roboțelul” (așa îmi spun unii prieteni, de când am senzor de glicemie și pompă de insulină) pe care tot eu îl conduc, a reușit să lupte cot la cot cu cei pentru care singura grijă a fost evitarea unei accidentări.

Aș vrea să închei aceste rânduri mulțumind atât echipei Sports&diabetes cât și echipei Oleacă de bicicliști. Mulțumesc, Sports&diabetes pentru suportul moral și psihic, încurajări și sfaturi pentru un control glicemic bun pe tot parcursul competițiilor. Mulțumesc, Oleacă de bicicliști pentru fiecare antrenament desfășurat împreună și pentru acceptarea mea în grupul vostru. Sunteți magici!