Un weekend "in familie"

Există un timp pentru toate: există un timp pentru familie, un timp pentru muncă, un timp pentru a sta la masă, un timp pentru a te uita la serialul preferat, un timp pentru o carte...dar există și un timp mai special, un timp... pentru te retrage „acasă”. Echipată nu doar cu echipamentul de munte, dar și cu toate lucrurile mele de diabet, am pornit cu mult elan spre Durău, unde știam că sunt așteptată de una din cele mai bune prietene cu diabet.
Ceea ce urma să ne aștepte nici una din noi două nu știam cu exactitate. Ne doream să petrecem cât mai mult timp împreună și să ne bucurăm de prietenia care s-a înfiripat între noi în urmă cu mai bine de un an de zile.
Nu îmi este dat mereu să stau non-stop lângă o persoană care are aceleași tabieturi ca și mine, de aceea în aceste două zile am simțit mai mult decât înțelegere, am simțit că „vorbim aceeași limbă”.

Cea mai mare, dar în același timp, cea mai frumoasă provocare a fost urcatul pe munte. Ce a însemnat pentru mine, iubitoare de munte, să urc alături de o persoana cu diabet? Nu aș putea descrie în cuvinte. E ceva de nedescris, așa cum iubirea nu se poate descrie în cuvinte, nici eu nu pot descrie în cuvinte tot ceea ce am trăit în această aventură. Imaginați-vă doar, grija pe care o mamă o are pentru copii, așa am fost noi două una pentru cealaltă. Am „intrat” pe rând în rolul de „mamă” și ne purtam grija una celeilalte întrebându-ne nu doar o dată sau de două ori, ba de „n” ori, cum îți este glicemia, nu ar trebui să te oprești un pic să mănânci ceva? „Pauzele mici și dese, cheia marilor succese” ne-am adus aminte cu drag de această zicală în unele din pauzele noastre de hipo treat și s-a dovedit a fi exact ca în zicală.

Deși am avut mai multe astfel de pauze și nu doar astfel de pauze, am dovedit și în acest weekend că diabetul nu este un impediment în realizarea și țintirea unor visuri și idealuri mari. Am ajuns la destinația nostră exact în timpul preconizat de cei de la centrul de informații și de toți ceilalți care au parcurs același traseu ca și noi înaintea noastră.
O altă provocare pentru noi a fost noaptea după depunerea efortului. Nu știam cum va reacționa organismul Cristianei după un efort atât de intens. Pentru mine devenind deja o obișnuintă urcatul pe munți mă așteptam să nu am nici o problemă, gândul meu se îndreptam mai mult spre glicemiile Cristianei, oare cum va fi noaptea pentru ea? Va sta pe hiper, va face hipo? Însă cum diabetul este mereu imprevizibil, m-am trezit la ora 2 dimineața cu o glicemie de 71, nevrând să-mi trezesc prietena servesc ceva rapid și mă pun la somn, la ora 4 dimineața aud alarma unui telefon, crezând că e alarma de trezire, caut telefonul cu ochii închiși pentru a o închide, însă nu era alarma telefonului, era alarma de hipo a Cristianei. Mă trezesc și eu odată cu ea și realizez că tremur, mă uit pe telefon glicemia 40 și telefonul pe modul siletios. Verific glicemia din deget 57. Datorită alarmei telefonului Cristianei, am reușit și eu să-mi tratez hipoglicemia în timp, că doar vorba aceea, nimic nu e întâmplător;)
Am demonstrat din nou că pot ajunge oriunde și pot face orice, chiar dacă trebuie să port după mine peste tot diabetul. Cine zice că dacă ai diabet nu poți face una sau alta se înșeală (înseamnă că nu a întâlnit diabeticii corecți:)) ).

Am întrebat-o pe Cristiana, cum a fost pentru ea această aventură: „A fost printre puținele dăți când am urcat pe munte cu diabet, iar sentimentul a fost răvășitor. Nimeni nu ar fi avut răbdare și m-ar fi înțeles mai bine decât o persoană care împarte aceeași afecțiune ca și mine.”

Acceptarea si schimbarea stilului de viata...

Știm cu toții că nimeni nu poate primi cu zâmbetul pe buze veștile “bombă” care apar în viața noastră, mai ales o astfel de veste, în care ți se transmite că, începând din această zi și până la finalul vieții tale trebuie să te aliezi cu boala de care suferi, pentru ca împreună să puteți avea o viață liniștită. Dar ce te faci atunci când negi în nenumărate rânduri, nu vrei să accepți ceea ce ți se întâmplă și lucrurile devin mai complicate decât crezi tu? L-aș putea întrece cu mult pe protagonistul filmului “Big fat liar”, Jason Shepherd, dacă v-aș spune că mi-a fost ușor să-mi accept noua mea viață, dar nevrând să fac concurență cu el, recunosc că nici eu nu am fost excepția care să accepte această boală din prima, din contra, după primirea diagnosticului în mintea mea rula numai întrebări de genul: De ce mie? De ce acum în tinerețe? De ce tocmai această boală? De ce nu e ceva care nu necesită injecții? (am oroarea injecțiilor de când eram mică) De ce? De ce? De ce? Timp de 2 săptămâni aceste întrebări nu mi-au dat deloc pace, din contra parcă pe zi ce trecea mai apărea câte un “de ce?”.

Dintre toate informațiile primite la diagnostic, cea mai grea de “digerat” a fost că toată viața mea voi depinde de tratament injectabil, voi fi un om insulino dependent. Mi-a fost foarte greu să accept asta, din acest motiv am evitat zile întregi să învăț să-mi administrez singură insulina, lăsasem totul în grija medicilor și a asistentelor, până când am realizat că dacă nu învăț să-mi administrez singură insulina șansele mele de a ieși mai repede din spital erau nule. Îmi aduc aminte că prima injecție pe care mi-am făcut-o, a fost cu ajutorul unei asistente, după vreo 4 zile de spitalizare și asta mai mult din rușine față de dânsa, până când am ajuns să scap de frica asta și ușor, ușor, începusem să-mi administrez singură insulina. Zilele se scurgeau parcă prea greu, informațiile legate de diabet veneau din diferite surse, însă una m-a făcut cu adevărat să-mi doresc să-mi administrez corect unitățile de insulină și să învăț mai multe despre alimentația în diabet. Informația a venit de la unul din personalul spitalului. Mi-a spus că în aceeași perioadă cât am fost și eu internată, se afla în spital un domn care din cauza netratării corespunzătoarea a diabetului (nerespectarea regimului și neadministrarea corectă a insulinei), a ajuns să aibă mai multe complicații și acum se luptă și cu ele. De aici am început să-mi accept ușor, ușor, noua viață, în acele momente, realizasem că dacă nu-mi accept diabetul, viața mea ar putea fi și mai grea decât îmi puteam eu imagina.

După ieșirea din spital, mi-am dat demisia de la locul de muncă, mi-am luat o lună de zile pauză, în care mi-am dorit să învăț cât mai mult posibil despre ce urma să însemne viata mea cu diabet. Nu am crezut niciodată că o boală poate schimba atât de mult un om. Stilul meu de viață alimentar s-a îmbunătățit cu mult (colegii de servici îmi spun că sunt prea exagerată în privința alimentației, mănânc prea sănătos), am început să practic mai mult sport, să gândesc mai pozitiv, să mă bucur de fiecare moment pe care mi-l dă viața, însă mai am de lucrat la câteva aspecte printre care și gestionarea stresului… 

Vă las mai jos două imagini cu glicemiile mele pe 2 zile, una cum mi-ar plăcea să fie în fiecare zi, și cealaltă cum NU ar trebui să fie. (Imaginile sunt preluate de pe dexcom, aparatul de monitorizat glicemia constant. Vă voi spune despre el într-un alt articol, într-un viitor apropiat).

Așa ar trebui să arate toate zilele mele:)

O zi din viața mea, cum NU ar trebuie să fie

Debutul meu...

2015. Începusem anul cum nu se putea mai rău, eșecurile mă urmăreau de la o zi la alta, parcă își “clădiseră locuință” în viața mea; în fiecare zi luptam cu mine, pentru a aduce o îmbunătățire vieții mele, însă dezordinea și stilul de viață nesănătos prinseseră rădăcini adânci în viața mea, astfel lupta dovedindu-se a fi și mai grea. Mă mutasem cu serviciul la Iași, acolo unde urma să locuiesc într-o garsonieră cu sora mea și să mă bucur pe prezența prietenilor, pe care reușisem să mi-i fac pe timpul facultății. Timp de o lună de zile, liniștea se așternuse în garsonieră, rămânând singură datorită plecării surorii în vacanța; acea lună de zile putea fi fatală pentru mine. Diabetul era deja existent în viața mea fără ca eu să știu de prezența lui. Simptomele își făcuseră apariția încă de la început de an, slăbisem aproximativ 6-7 kg, “devenisem chiar invidia” prietenelor mele, care țineau diete și nu reușeau sub nici o formă să ajungă la “greutatea ideală” (cea pe care o aveam eu în urma acestor pierderi); cantitatea de apă ajunsese să depășească cu mult 3-4 l pe zi, ceea ce mă obliga să merg din ce în ce mai des la baie; oboseala la fel ca și foamea mă urmăreau și ele peste tot, ajunsesem să fiu atât de obosită încât cu greu făceam față programului de lucru de la servici. Cu toate că aceste simptome îmi trăgeau un semnal de alarmă că ceva este în neregulă cu organismul meu, încăpățânarea și neglijența m-au făcut să amân atât de mult rugămintea prietenei mele (doctorul stomatolog), de a-mi face niște analize de rutină, încât am ajuns la spital cu o glicemie exagerat de mare (669) și o glicată de care nu sunt mândra deloc (17). Pe atunci nu știam ce înseamnă toate acestea, aveam să aflu ce este aceea o glicată și “cu ce se mănâncă diabetul” la câteva zile după internarea în spital, atunci când a venit la mine domnișoara doctor diabetolog și mi-a explicat ce reprezintă o glicată și care sunt limitele normale pentru un om sănătos (între 4,8-5,6). Făcând comparație cu glicata mea, primul gând pe care l-am avut a fost unul de mulțumire către Dumnezeu.

Am să relatez în rândurile ce urmează cum am ajuns la spital și ceea ce m-a determinat să fac analizele la sânge.

Având o prietenă doctor stomatolog, apelam la dânsa cu încredere, ori de câte ori aveam o problemă în această privință. Însă până și vizitele regulate pe care i le făceam, au început să se rărească, din cauza fricii de a nu fi trimisă din nou să-mi fac analizele de rutină, făcându-mă să apelez la ea doar în cazuri de urgență (atunci când chiar nu mai puteam de durere); Îmi aduc aminte că ajunsesem la ea, la o primă consultație din acel an prin luna martie, când simptomele diabetului erau mai mult decât evidente. Printre primele lucruri pe care mi le-a spus când m-a văzut s-au numărat și acestea: ai slăbit mult iar gingiile tale sunt foarte inflamate, ceva este în neregulă cu tine, ar trebui sa-ți faci niște analize. Răspunsul meu sunase ceva de genul: “am să încerc să merg cât de repede pot, dar acum nu prea am timp”. În aprilie și mai au urmat alte consultații, urmate de aceeași propunere din partea dânsei și cu același răspuns din partea mea.

Iunie a fost luna în care “am reînviat”. Având din nou programare la dânsa, în timp ce mă îndreptam spre cabinet, o hipoglicemie puternică pusese stăpânire pe mine (atunci nu știam ce e, aflasem mai târziu că a fost vorba despre o hipoglicemie). Eram în stația de tramvai, mergeam ca un om în stare de ebrietate și deodată am simțit că ușor ușor mă prăbușesc. Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să mă prind de balustradă și să stau pentru câteva momente acolo. Îmi adusesem aminte că am ceva de mâncare în geantă, am început să mănânc și ușor ușor începusem să-mi revin. La dânsa nu am mai ajuns în acea după amiază, m-am prezentat la consultație a doua zi și am și rugat-o să-mi recomande un laborator unde să-mi pot face analizele pentru a vedea totuși ce e în neregulă cu mine.

18 iunie ziua în care mi s-a transmis ceea ce nu as fi vrut să aud NICIODATĂ. Du-te la spital de urgență, glicemia a ieșit foarte mare și ești suspectă de diabet. Glicemia de dimineața a fost 378 iar la internare în spital 669. Au urmat 2 săptămâni de spitalizare, cu analize peste analize și cu o sumedenie de informații, în legătură cu ceea ce urma să însemne noua mea viață.

PS: Am ținut neapărat să dau toate aceste detalii, pentru ai încuraja pe toți cei care sunt suspectați de o anumită afecțiune, să facă din timp niște analize de rutină, pentru a li se putea confirma sau infirma la timp rezultatele. Vă rog să nu amânați, așa cum am făcut eu.