Până când moartea ne va despărți

„Până când moartea ne va despărți”, așa își împărtășesc iubirea reciprocă acele persoane care se iubesc, în fața lui Dumnezeu, în fața prietenilor și a celor apropiați. Până când moartea vă va despărți, mi-au spus acei oameni în halate albe care roiau pe la patul meu, introducându-mă în noua mea viață. Nu mi s-a acordat șansa de a-l cunoaște sau de a trăi o perioadă de probă înainte să-l fi acceptat. M-a forțat viața să-i jur iubire veșnică și am făcut-o, chiar dacă în primă instanță împotriva voinței mele. De atunci suntem de neseparat. Acest fapt nu denotă că zilele mele alături de diabet sunt perfecte. Suntem neseparați pentru că nu-mi permit să mă prefac că-l uit sau mai rău să-l ignor.

Atribuțiile în această relație nu sunt ca în relația dintre două persoane. Cea care trebuie să acționeze și să lupte în orice moment sunt eu. El își face treaba așa cum știe el, de cele mai multe ori luându-și rolul de sabotor. De multe ori îmi lasă impresia că vrea să se răzbune.
Cele mai grele momente sunt hipoglicemiile nocturne. În timp ce toți își dorm somnul adânc, eu mă trezesc transpirată și tremurând. Caut cu disperare acea oază care să mă scape de tremurat, pliculețul de zahăr. Iar în disperarea mea, de a trece cu bine și peste acea hipoglicemie, nu mă rezum doar la el. Pe lângă acel pliculeț cu zahăr organismul meu se mai delectează și cu alte alimente, care în câteva ore de la administrare mă forțează să mă trezesc pentru a doua oară în acea noapte. Verific glicemia și conștientizez că am nevoie de puțină insulină, glicemia mea a crescut mai mult decât trebuia😠.
Alteori mă forțează să mă opresc din diferitele activități pe care le desfășor fie pentru a-mi trata hipoglicemia, fie pentru a face insulina din cauza glicemiei care este peste limita impusă de doctor. Nu-mi este deloc confortabil să mă opresc din diferitele activități, dar asta nu este și nu va fi niciodată un impediment în a le desfășura. Nu-mi este deloc confortabil să-mi tratez hipoglicemiile în săli de teatru sau cinema, dar o voi face de fiecare dată când e nevoie. Discret să nu deranjez prea mult pe cei din jur, însă nu voi renunța niciodată la activitățile care îmi aduc un surplus de energie.

Încă mai am tendința să-l urăsc, însă privind în urmă și văzând în ce m-a transformat, realizez că îi sunt datoare cu multe cuvinte de mulțumire. Îi mulțumesc că m-a învățat ce înseamnă să fii puternic. Eram un om slab înainte să fi apărut el în viața mea. Renunțam ușor atunci când ceva nu mergea cum vroiam eu, iar el... el a reușit să schimbe asta la mine. Îi mulțumesc pentru acele momente în care m-a învățat să lupt... încă din prima zi de când mi-a acaparat viața, drumul meu s-a transformat într-un câmp de luptă continuu. Lupta este între mine și glicemiile mele. Nu ies în fiecare zi victorioasă din această luptă, însă cum el m-a învățat să nu renunț, mă ridic ori de câte ori e nevoie și continui lupta până la final.

Nu-mi este deloc ușor să trăiesc alături de el, dar el mă transformă pe zi ce trece dintr-un om slab într-un om mai puternic. O să-l port cu mine peste tot în lume, până când...până când moartea ne va despărți...

O parte din kitul meu de diabet