Un altfel de accesoriu

De mai bine de trei ani viața mea a devenit un continuu „câmp de luptă”. Bătălia zilnică e între mine și glicemiile mele. Zi de zi lupt, încercând și străduindu-mă, ca pe tot parcursul zilei eu să fiu cea care câștigă lupta. Aparent pare simplu. Așa mi-am spus și eu la primirea diagnosticului. „Ce poate fi atât de greu să ții niște glicemii în limite normale?” Însă nici nu am ieșit bine din spital că m-am trezit acasă cu o sumedenie de întrebări legate de acest aspect, cărora nici în ziua de azi nu le-am găsit un răspuns. De la ce ar putea scădea glicemia dacă țin regimul cum trebuie? De la ce ar putea crește glicemia dacă îmi fac corect necesarul de insulină? De la ce, de ce, de la ce? O altă întrebare care mă macină de ceva vreme este: ce mă fac dacă vreodată mi se face rău pe stradă și cei care trec pe lângă mine nu au nici cea mai vagă idee că eu sunt o persoană insulino-dependent?

Deși sunt posesoarea unui dispozitiv de monitorizare continuă a glicemiei, trebuie să recunosc, că nu trece zi fără să mă gândesc la scenariul de mai sus. E ca un fel de umbră, mă urmărește peste tot. Căutând soluții ca lumea să poată ști de afecțiunea mea, în caz că vreodată nu voi fi capabilă să răspund la întrebări din cauza inconștienței, vreau să cred că am găsit una favorabilă. Mi-am achiziționat o brățară, care mă reprezintă. O brățară pe care e imprimat diagnosticul meu. O port cu mândrie zi de zi și sper din toată inima să rămână doar un accesoriu și să nu fiu nevoită să fiu vreodată salvată datorită ei. Și totuși de mă vei găsi vreodată pe stradă, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să suni la unicul număr de urgențe 112. Dacă vei avea timp și răbdare în geanta mea se va găsi mereu un aparat de glicemie, care pe lângă aparatul în sine mai poți găsi și pliculețe de zahăr în el. Până să ajungă ambulanța ai putea să-mi iei o glicemie, iar după ce îmi vei fi luat o glicemie poți acționa. Dacă glicemia mea este prea mică și eu pot înghiți, dizolvă 3-4 plicuri de zahăr într-un bidon de apă și dă-mi să beau, în caz contrar lasă cadrele medicale să-și facă datoria. Dacă glicemia e prea mare, e nevoie de insulină, aici aș prefera să se ocupe cei de la spital de mine.


Dragi diabetici, nu ezitați să purtați mereu cu voi ceva care să vă reprezinte. Nu vă fie teama să vorbiți despre afecțiunea voastră pe oriunde mergeți. Cei din jurul nostru au nevoie de informațiile noastre, pentru a putea fi capabili să ne dea acea mână de ajutor, atunci când noi nu suntem capabili să facem nimic.


Dragă necunoscutule, știu că primul instinct pe care îl ai, atunci când vezi un om întins pe stradă, e să spui că a băut prea mult și că acum nu se mai poate mișca din cauza asta. Dar gândește-te măcar pentru o clipă că nu doar băutura îl face pe om inconștient, zăcând neputincios pe stradă. E adevărat sunt multe astfel de cazuri, dar mai suntem și noi, oamenii aceștia mai dulci. Cu siguranță mulți din ei nu-și permit să-și achiziționeze dispozitive de monitorizat glicemia constant, însă mulți din ei dispun de brățări, de bilețele care au imprimate aceste cuvinte: AM DIABET. Nu ne răpiți șansa la viață, din cauza neîncrederii.
În numele tuturor diabeticilor, VĂ MULTUMESC!

Diabetic tip 1. Insulino-dependent 

Sănătatea, mai presus de prietenie

Vara e perioada vacanțelor/concediilor, e perioada când o mare parte din timpul liber ni-l petrecem alături de cei dragi: familie sau prieteni. Vara aceasta m-a făcut să realizez cât de puțin știu, până și cei cu care obișnuiesc să-mi petrec o mare parte din timpul meu liber, despre viața mea cu diabet. Vara aceasta am decis să fac o „selecție”. Îmi amintesc cu drag de toate momentele frumoase, dar și de cele mai puțin plăcute din această vară, însă unul parcă a rămas întipărit în mintea mea.
„Maria, mai ai diabet? Adică, mai faci insulină?” sunt două întrebări care mi-au fost adresate din partea unei cunoștințe foarte apropiate. Parcă strădaniile mele de a-i învăța strictul necesar despre diabetul meu sunt în zadar. În astfel de momente caut un loc de refugiu, cel mai sfânt loc de refugiu nu e altul decât acolo unde mă simt înțeleasă, iar cei care o fac cel mai bine sunt cei care împart cu mine aceleași trăiri. În mijlocul lor simt că tot ceea ce fac e ceva firesc. 
O întrebare a unui vechi prieten m-a făcut să realizez că în viața mea s-au produs multe schimbări odată cu apariția diabetului și totodată, s-au legat multe prietenii între mine și persoane cu diabet, parcă uitându-le pe cele construite în trecut. Povesteam cu el despre toate tabieturile unui diabetic, dar și despre prietenii mei dulci și cât de destinsă mă simt în preajma lor. După câteva zile același prieten mă întrebase ce mai fac, tocmai ce mă întorsesem de la munte. Fusesem la munte cu o prietenă dragă mie, care bineînțeles și ea la rândul ei are diabet. Întrebându-mă ce planuri am pe viitor, i-am răspuns că urma să merg la o Fundație pentru copii și tineri cu diabet. Atunci el mi-a spus: „Maria, dar viața ta se învârte în jurul diabetului?” Am fost tristă să primesc o astfel de întrebare, dar adevărul e că DA, viața mea se învârte în jurul lui. Diabetul este al doilea job pe care îl am, e un job full time neplătit, dar care mă va costa mult pe viitor dacă îl neglijez în prezent. Nu vrea să fie neglijat nici măcar o zi. Dacă se simte neglijat chiar și pentru o zi, el va întoarce totul împotriva mea, atunci când mă aștept cel mai puțin.

O mică parte din necesarul meu zilnic

Ce înseamnă pentru mine și de ce prefer prezența prietenilor diabetici în viața mea mea? Ei sunt singurii care îmi înțeleg cu adevărat trăirile. Cine mi-ar putea înțelege mai bine momentele de hipoglicemie/hiperglicemie, decât cei care trec prin ceea ce trec și eu? Ei sunt cei care nu mă blamează, sunt cei alături de care viața mea cu diabet prinde un alt contur. Așadar, dacă tu prieten vechi simți că m-am îndepărtat de tine, să știi că nu am făcut-o din răutate sau că prezența ta în viața mea nu e importantă pentru mine. Nu, să nu mă înțelegi greșit. Experiența de viața mi-a demonstrat de multe ori că viața fără prieteni, e aproape imposibilă de trăit. Însă, am obosit. Am obosit să fiu întrebată mereu: „încă mai ai diabet?, încă mai faci insulină?, chiar nu există nimic care să te vindece?”. Dacă ai simțit că nu te-am mai băgat în seama de ceva vreme, din aceste motive am făcut-o. Știu nu ai nici o vină că nu-mi înțelegi stările și trăirile...dar de o vreme am obosit să-ți dau mereu aceleași explicații... Am nevoie doar să fiu înțeleasă și acceptată în imperfecțiunea mea. Am nevoie de voi mai mult ca oricând, dar mai mult ca oricând am nevoie de oameni care să înțeleagă și să accepte în totalitate adevăratul sens al cuvântului DIABET.

O zi perfectă, din viața mea cu diabet

Buziaș, locul unde îngerii au chip de oameni

În urmă cu 2 săptămâni așteptam îngândurată autocarul care urma să mă ducă într-un loc total necunoscut mie. Emoțiile se amplificau cu fiecare minut care trecea și nu doar datorită necunoscutului care mă aștepta, dar și pentru faptul că autocarul se încăpățâna să ajungă. Cu o întârziere destul de mare, ajunge și oprește. Urc în autocarul arhiplin și sunt chinuită nu doar de colega de scaun care se foiește non-stop, dar și de gândurile mele care mă tot întreabă de ce am ales să-mi petrec acest concediu într-un astfel de loc. Încerc să adorm, însă gândurile sunt atât de chinuitoare încât au alungat, nu numai dorința mea de a mă liniști și a încerca să dorm, până și somnul în sine. Îmi pun căștile pentru a nu le lăsa să mă chinuie și mai mult decât au făcut-o deja și îmi continui călătoria mea spre Buziaș. Am ajuns la Buziaș la ora 5:30 dimineața. În fața Fundației emoțiile și frica au pus stăpânire pe tot corpul meu. Motivul principal a fost nu doar frica de necunoscut, ba mai mult frica de a nu fi alungată, ajungând acolo atât de dimineață. Îmi iau bagajul din taxi și rămân singură, afară, în frig, în beznă și într-un loc total necunoscut. Privesc în jur și nu văd decât becurile stâlpilor de iluminat aprinse, o mică pădurice și o clădire mare albă pe care scrie Fundația Cristian Șerban. O adiere de vânt își face simțită prezența, parcă nevrând să mă lase singură în acea noapte mohorâtă. Ceva îmi atrage atenția, la etajul 1 al clădirii, este o cameră care are becul aprins. Cineva nu doarme îmi spun. Cred că sunt cei de la recepție, cei cu care vorbisem cu o zi înainte despre sosirea mea la ei. Îmi fac curaj, pun mâna pe telefon și sun la același număr, la care sunasem cu o zi în urmă. Îmi răspunde o voce călduță și calmă, îmi cer scuze că deranjez la o oră atât de matinală și îi spun motivul apelului meu. Mi se spune să aștept câteva momente în fața porții că va trimite portarul după mine să-mi deschidă și să mă conducă la recepție. Nu apucasem să-mi pun telefonul în geantă, portarul era deja în fața porții; un om simplu, o față senină și un zâmbet cald, așa a fost el, cel care m-a ajutat să intru în Fundație la ora aceea matinală. Ajunsă la recepție, asistenta de gardă mă ajută să-mi fac internarea. Nici de această dată nu au trecut neobservate amabilitatea, zâmbetul și calmul. Pentru câteva momente crezusem că sunt în rai. A fost doar începutul. Pentru că pentru mine, tânără cu diabet, acolo chiar este o bucățică de rai. Dumnezeu a trimis acolo cei mai frumoși și cei mai calmi îngeri, ca sub îndrumarea lor noi să putem acumula toate acele informații de care avem nevoie pentru a avea un viitor fără complicații.
Cum aș putea uita vreodată zâmbetele cadrelor medicale, care erau mereu pe chipurile lor atunci când noi „căzuți la datorie”, ne prezentam în fața lor doar cu înțepătorul de glicemie și cu niște emoții că poate de data aceasta glicemia nu va mai fi la fel de mare sau nu vom avea o nouă hipoglicemie. Cum aș putea uita privirile doctorilor care indiferent de ce glicemie aveai, găseau mereu soluții, prin calcularea necesarului de insulină și administrarea acesteia, ca următoarea glicemie să fie cât mai aproape de limitele normale sau chiar în limitele normale. Cum aș putea uita grija pe care ei au avut-o față de noi noapte de noapte, atunci când veneau și ne luau glicemiile fără să ne trezească, nu doar la 12 noaptea ci și la 3 dimineața? Îmi amintesc de ce mi-a spus colega mea de camera în prima dimineața: „Azi noapte a fost cineva la noi să ne ia glicemia. Am văzut doar că mi-au luat înțepătorul și mi-au înțepat degetul, după care am adormit, nu am mai auzit ce glicemie mi-au spus că am”.
Cine a spus că îngerii nu există cu siguranță nu a pășit niciodată pragul Fundației Cristian Șerban din Buziaș.
Acolo am întâlnit nu doar îngeri cu chip de om, am întâlnit oameni la fel de imperfecți ca și mine. Oameni care nu arătau cu degetul atunci când unul din noi își făcea insulina sau își trata hipoglicemia mâncând ceva dulce. Acolo am uitat orice frică, acolo mi-am extins cercul de prieteni, acolo m-am simțit un om normal.
Mulțumesc, Fundație Cristian Șerban, pentru tot ceea ce faceți pentru noi!

Fundația Cristian Șerban