Buziaș, locul unde îngerii au chip de oameni

În urmă cu 2 săptămâni așteptam îngândurată autocarul care urma să mă ducă într-un loc total necunoscut mie. Emoțiile se amplificau cu fiecare minut care trecea și nu doar datorită necunoscutului care mă aștepta, dar și pentru faptul că autocarul se încăpățâna să ajungă. Cu o întârziere destul de mare, ajunge și oprește. Urc în autocarul arhiplin și sunt chinuită nu doar de colega de scaun care se foiește non-stop, dar și de gândurile mele care mă tot întreabă de ce am ales să-mi petrec acest concediu într-un astfel de loc. Încerc să adorm, însă gândurile sunt atât de chinuitoare încât au alungat, nu numai dorința mea de a mă liniști și a încerca să dorm, până și somnul în sine. Îmi pun căștile pentru a nu le lăsa să mă chinuie și mai mult decât au făcut-o deja și îmi continui călătoria mea spre Buziaș. Am ajuns la Buziaș la ora 5:30 dimineața. În fața Fundației emoțiile și frica au pus stăpânire pe tot corpul meu. Motivul principal a fost nu doar frica de necunoscut, ba mai mult frica de a nu fi alungată, ajungând acolo atât de dimineață. Îmi iau bagajul din taxi și rămân singură, afară, în frig, în beznă și într-un loc total necunoscut. Privesc în jur și nu văd decât becurile stâlpilor de iluminat aprinse, o mică pădurice și o clădire mare albă pe care scrie Fundația Cristian Șerban. O adiere de vânt își face simțită prezența, parcă nevrând să mă lase singură în acea noapte mohorâtă. Ceva îmi atrage atenția, la etajul 1 al clădirii, este o cameră care are becul aprins. Cineva nu doarme îmi spun. Cred că sunt cei de la recepție, cei cu care vorbisem cu o zi înainte despre sosirea mea la ei. Îmi fac curaj, pun mâna pe telefon și sun la același număr, la care sunasem cu o zi în urmă. Îmi răspunde o voce călduță și calmă, îmi cer scuze că deranjez la o oră atât de matinală și îi spun motivul apelului meu. Mi se spune să aștept câteva momente în fața porții că va trimite portarul după mine să-mi deschidă și să mă conducă la recepție. Nu apucasem să-mi pun telefonul în geantă, portarul era deja în fața porții; un om simplu, o față senină și un zâmbet cald, așa a fost el, cel care m-a ajutat să intru în Fundație la ora aceea matinală. Ajunsă la recepție, asistenta de gardă mă ajută să-mi fac internarea. Nici de această dată nu au trecut neobservate amabilitatea, zâmbetul și calmul. Pentru câteva momente crezusem că sunt în rai. A fost doar începutul. Pentru că pentru mine, tânără cu diabet, acolo chiar este o bucățică de rai. Dumnezeu a trimis acolo cei mai frumoși și cei mai calmi îngeri, ca sub îndrumarea lor noi să putem acumula toate acele informații de care avem nevoie pentru a avea un viitor fără complicații.
Cum aș putea uita vreodată zâmbetele cadrelor medicale, care erau mereu pe chipurile lor atunci când noi „căzuți la datorie”, ne prezentam în fața lor doar cu înțepătorul de glicemie și cu niște emoții că poate de data aceasta glicemia nu va mai fi la fel de mare sau nu vom avea o nouă hipoglicemie. Cum aș putea uita privirile doctorilor care indiferent de ce glicemie aveai, găseau mereu soluții, prin calcularea necesarului de insulină și administrarea acesteia, ca următoarea glicemie să fie cât mai aproape de limitele normale sau chiar în limitele normale. Cum aș putea uita grija pe care ei au avut-o față de noi noapte de noapte, atunci când veneau și ne luau glicemiile fără să ne trezească, nu doar la 12 noaptea ci și la 3 dimineața? Îmi amintesc de ce mi-a spus colega mea de camera în prima dimineața: „Azi noapte a fost cineva la noi să ne ia glicemia. Am văzut doar că mi-au luat înțepătorul și mi-au înțepat degetul, după care am adormit, nu am mai auzit ce glicemie mi-au spus că am”.
Cine a spus că îngerii nu există cu siguranță nu a pășit niciodată pragul Fundației Cristian Șerban din Buziaș.
Acolo am întâlnit nu doar îngeri cu chip de om, am întâlnit oameni la fel de imperfecți ca și mine. Oameni care nu arătau cu degetul atunci când unul din noi își făcea insulina sau își trata hipoglicemia mâncând ceva dulce. Acolo am uitat orice frică, acolo mi-am extins cercul de prieteni, acolo m-am simțit un om normal.
Mulțumesc, Fundație Cristian Șerban, pentru tot ceea ce faceți pentru noi!

Fundația Cristian Șerban