Un altfel de accesoriu

De mai bine de trei ani viața mea a devenit un continuu „câmp de luptă”. Bătălia zilnică e între mine și glicemiile mele. Zi de zi lupt, încercând și străduindu-mă, ca pe tot parcursul zilei eu să fiu cea care câștigă lupta. Aparent pare simplu. Așa mi-am spus și eu la primirea diagnosticului. „Ce poate fi atât de greu să ții niște glicemii în limite normale?” Însă nici nu am ieșit bine din spital că m-am trezit acasă cu o sumedenie de întrebări legate de acest aspect, cărora nici în ziua de azi nu le-am găsit un răspuns. De la ce ar putea scădea glicemia dacă țin regimul cum trebuie? De la ce ar putea crește glicemia dacă îmi fac corect necesarul de insulină? De la ce, de ce, de la ce? O altă întrebare care mă macină de ceva vreme este: ce mă fac dacă vreodată mi se face rău pe stradă și cei care trec pe lângă mine nu au nici cea mai vagă idee că eu sunt o persoană insulino-dependent?

Deși sunt posesoarea unui dispozitiv de monitorizare continuă a glicemiei, trebuie să recunosc, că nu trece zi fără să mă gândesc la scenariul de mai sus. E ca un fel de umbră, mă urmărește peste tot. Căutând soluții ca lumea să poată ști de afecțiunea mea, în caz că vreodată nu voi fi capabilă să răspund la întrebări din cauza inconștienței, vreau să cred că am găsit una favorabilă. Mi-am achiziționat o brățară, care mă reprezintă. O brățară pe care e imprimat diagnosticul meu. O port cu mândrie zi de zi și sper din toată inima să rămână doar un accesoriu și să nu fiu nevoită să fiu vreodată salvată datorită ei. Și totuși de mă vei găsi vreodată pe stradă, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să suni la unicul număr de urgențe 112. Dacă vei avea timp și răbdare în geanta mea se va găsi mereu un aparat de glicemie, care pe lângă aparatul în sine mai poți găsi și pliculețe de zahăr în el. Până să ajungă ambulanța ai putea să-mi iei o glicemie, iar după ce îmi vei fi luat o glicemie poți acționa. Dacă glicemia mea este prea mică și eu pot înghiți, dizolvă 3-4 plicuri de zahăr într-un bidon de apă și dă-mi să beau, în caz contrar lasă cadrele medicale să-și facă datoria. Dacă glicemia e prea mare, e nevoie de insulină, aici aș prefera să se ocupe cei de la spital de mine.


Dragi diabetici, nu ezitați să purtați mereu cu voi ceva care să vă reprezinte. Nu vă fie teama să vorbiți despre afecțiunea voastră pe oriunde mergeți. Cei din jurul nostru au nevoie de informațiile noastre, pentru a putea fi capabili să ne dea acea mână de ajutor, atunci când noi nu suntem capabili să facem nimic.


Dragă necunoscutule, știu că primul instinct pe care îl ai, atunci când vezi un om întins pe stradă, e să spui că a băut prea mult și că acum nu se mai poate mișca din cauza asta. Dar gândește-te măcar pentru o clipă că nu doar băutura îl face pe om inconștient, zăcând neputincios pe stradă. E adevărat sunt multe astfel de cazuri, dar mai suntem și noi, oamenii aceștia mai dulci. Cu siguranță mulți din ei nu-și permit să-și achiziționeze dispozitive de monitorizat glicemia constant, însă mulți din ei dispun de brățări, de bilețele care au imprimate aceste cuvinte: AM DIABET. Nu ne răpiți șansa la viață, din cauza neîncrederii.
În numele tuturor diabeticilor, VĂ MULTUMESC!

Diabetic tip 1. Insulino-dependent