Ștafeta la Maraton Internațional București

Weekendul ce a trecut a fost unul plin de emoții pentru mine. Am participat alături de o parte din membrii echipei  sports&diabetes la Maratonul Internațional București, proba de ștafeta. După săptămâni intense de antrenament, am plecat spre București cu gândul de a da totul pentru a nu trage în jos echipa. Emoțiile și sutele de gânduri, m-au urmărit toată săptămâna înainte de concurs. Aș minți dacă aș spune că nu am avut chiar și gânduri de retragere în acea săptămână, însă cum încerc să mă țin mai mereu de cuvânt, nu am lăsat aceste gânduri să pună stăpânire pe decizia mea. Așa că ori de câte ori aceste gânduri mă nelinișteau îmi puneam căștile în urechi și mă apucam de alergat. Pe stradă, în fața blocului, în parcuri și chiar propriul apartament devenise o pistă de alergare în zilele ploioase. Nu e deloc ușor să alergi, însă alergatul te face mai încrezător și mai fericit. Alergatul te introduce într-o lume unde ești doar tu cu tine. O lume unde la fiecare antrenament încerci să te autodepășești, încerci să-ți depășești limitele. Alergatul e cel mai bun psiholog din punctul meu de vedere. Nimic nu se poate compara cu starea pe care o ai după un antrenament sau după un concurs de alergat.

Am alergat 10 km într-o oră, un nou record pentru mine, care alerg doar de câteva luni de zile. Împreună cu ceilalți colegi de echipă am terminat cursa de 42 km pe locul 47 din 224. E un loc bun sau mai puțin bun? Poate unii din voi ați râde și m-ați întreba: „ce e de lăudat la un astfel de loc?” În primul rând curajul pe care îl avem să ne prezentăm la linia de start în ciuda condiției medicale pe care o avem. Să ai curajul să te prezinți la linia de start și să alergi cot la cot cu persoane care fac performanță iar la finalul cursei să te afli în top 50 e o realizare. La
acea cursă nu am luptat doar contra celor care mă depășeau sau care erau cu mult în fața mea și încercam să-i depășesc, la acea cursă și la toate cele care vor mai fi am luptat și voi lupta mereu și cu glicemiile mele. Am preluat ștafeta cu o glicemie de 200. Cu greu am reușit să o scad până aici, după ce toată dimineața glicemia mea a stat pe linia lui 300. Mâncasem o banană pe o glicemie de 130, fără să fac insulină. Emoțiile și entuziasmul de dinainte de concurs au pus stăpânire pe mine încât am uitat complet că am nevoie de insulină pentru acea banană. Auzisem că ajută mult să mănânci o banană înainte de concurs, așa că am savurat-o, fără să mă gândesc că ea îmi va afecta mult glicemia. Am făcut insulină pentru a aduce glicemia cât mai aproape de limita normală, ca să pot duce cursa până la capăt. Dacă cei care alergau cot la cot cu mine aveau în minte doar finalizarea cursei într-un timp bun, pe mine mă măcina și glicemia.
Știam că nu a fost deloc bună la pornire iar insulina din pompa am redus-o la 30%, de frica unei hipoglicemii severe. Cum au fost glicemiile pe parcursul cursei???Între 200 și 250, iar la scurt timp după predarea ștafetei a început să urce și s-a oprit aproape de 400.
Am multe de învățat despre glicemii și ajustarea insulinei la o cursă, dar asta nu mă împiedică să continui să fac ceea ce îmi place. Așadar pe locuri, fiți gata... că ne vedem la următoarea linie de start.:)

ASCOTID TRAIL RACE sau cursa către mine însămi...

Într-una din vizitele regulate la copilașii mei dragi din centru, i-am găsit gata de joacă, gata de ieșit în parc. O fetiță se apropie de mine și îmi spune că vrea să alerge câteva ture de parc. M-am alăturat, dar mare mi-a fost dezamăgirea că nu puteam ține ritmul cu ea. Deși obișnuiam să alerg 5 km pe zi, renunțasem și la acești câțiva km datorită gurilor care îmi spuneau că nu am voie să fac sport din cauza diabetului.
Câteva zile mai târziu după incidentul relatat mai sus, primesc un telefon de la Târgu Mureș. Eram invitată la o provocare. O provocare care îmi îndeplinea una din dorințele mele pentru anul 2019. Doamna Rodica mă invita să urc pe munte alături de un grup de tineri cu diabet. Fără nici o ezitare, am zis da. Acolo am aflat despre toate activitățile pe care cei din ASCOTID le desfășoară. Recunosc am fost și încă resimt dezamăgirea că noi, cei din regiunea Moldovei nu avem parte de o astfel de organizație.
A devenit deja o tradiție pentru ei, ca printre activitățile obișnuite să organizeze an de an Ascotid trail race. Pe vârf de munte am aflat ce presupune acest eveniment. Nu am stat nici aici prea mult pe gânduri și mi-am spus: ,,voi încerca”. Am ajuns acasă și am început antrenamentele. Nu a fost deloc ușor. Mă trezeam dimineața, îmi luam bicicleta, mă îndreptam spre parc și acolo mă apucam de alergat. De multe ori, nici nu apucam să alerg 1 km, că în mintea mea deja se formulau tot felul de întrebări: ,,de ce vrei să faci asta?, nu vezi că e prea greu pentru tine?, nu vei reuși să duci la capăt cursa...”. Eram în punctul în care vroiam să renunț, însă o vizită la părinți m-am făcut să continui. Ajunsă la părinți, i-am spus mamei: ,,eu nu pot face asta, e prea greu pentru mine”. Privirea și răspunsul ei m-au motivat atât de tare încât revenind în Bacău, m-am pus din nou pe treabă însă de data aceasta nemaiascultând vocile negative. Ziua cea mare nu s-a lăsat deloc așteptată. Am plecat din Bacău, dis de dimineață, după o noapte cu glicemii apropiate de 300 din cauza emoțiilor, glicemii care s-au încăpățânat să rămână destul de sus în ciuda tuturor corecțiilor cu insulină pe care le-am făcut.
Ajunsă la Mureș am avut parte de o întâmpinare călduroasă din parte prietenelor mele dulci Ines și Paula. Aceasta a fost doar începutul, ce a urmat după a fost ceva ce nu mi-aș fi putut imagina vreodată că se poate întâmpla. Am cunoscut o parte din membrii echipei Sports&Diabetes, membri pe care îi cunoșteam doar din poze și din activitățile pe care le desfășurau. Deși îi știam doar de câteva momente, cina alături de ei, a fost ca una în familie. Seara a trecut parcă mai repede ca de obicei, iar dimineața concursului a venit ca o suflare. M-am trezit din nou cu glicemia ridicată, emoțiile au pus și mai multă stăpânire pe mine, iar glicemia ținea să-mi reamintească acest aspect. Ajunși în locul de unde urma să începem traseul, ceva frumos mi s-a întâmplat. Ceva ce nu aș fi crezut vreodată că o să se întâmple. Membrii echipei Sports&Diabetes mi-au dăruit tricoul cu care ei ne reprezintă în concursuri și m-au introdus în echipa lor. A fost mai mult decât o stare de șoc, nu realizam ce mi se întâmplă. Am început cursa către linia de finish a celor 10 km, fără să știu cu ce glicemie pornesc, senzorul meu de glicemie nu reușea să facă față tehnologiei din jur. Mi-am închis pompa de insulină și am pornit cursa, realizând abia după câteva zile că în acea zi și eu am fost una din membrii acestei echipe care au participat la cros. Tot ce îmi doresc, e ca într-o zi să pot ridica o cupa sau primi o medalie, purtând acest tricou indiferent ca voi concura cu bicicleta sau voi alerga. Mulțumesc echipei Sports&Diabetes pentru încredere și susținere! Sunteți o echipă Magică.
La fel de magici sunt și cei care au stat în spatele acestui eveniment, Ascotid trail race. Am tot spus numele acestui eveniment, dar nu v-am spus deloc în ce a constat el. Ascotid trail race își propune în fiecare an să aducă la linia de start cât mai mulți copii, tineri, adulți și părinți cu diabet pentru a arăta lumii că în ciuda diagnosticului, sportul nu ar trebui să lipsească din activitățile noastre zilnice. Este singurul eveniment sportiv din țară care ni se adresează în mod direct, nouă persoanelor cu diabet. Așa am alergat începând de la cei mai mici până la mame cu pruncii lor cot la cot cu cei care nu au nici o afecțiune. Dacă eu am alergat îmbrăcată în tricoul celor de la Sports&Diabetes, câțiva cu tricouri pe care erau imprimate asociațiile pe care ei le reprezentau, cei mai mulți au fost îmbrăcați în tricoul gazdelor, tricou multicolor, care se încadra perfect în atmosfera de sărbătoare. Am terminat cursa de 10 km în 1h și 32 de minute, ajungând la linia de finish pe locul 26 la categoria mea de vârstă, promițându-mi că anul viitor voi reveni să lupt din nou cot la cot cu ceilalți pentru un loc mai frontal. Mulțumesc Ascotid trail race pentru această experiență unică și minunată.

La pas prin Barcelona

Am plecat de acasă cu gândul de a mă refugia puțin de agitația și oboseala care mă înconjurau de ceva vreme, neștiind că locul unde aveam să merg era mult mai aglomerat decât locul pe care îl lăsasem în urmă. Auzisem tot felul de opinii despre Barcelona, dar până nu experimentez eu, nu mă pronunț în nici o situație. Mi-am procurat bilet de avion din timp, iar pe lângă mine și alți 4 prieteni dulci. Am pus toate detaliile la punct și am plecat; "înhămați" fiind cu multă insulină, rezerve pentru pompele de insulină, teste de glicemie, zahăr și dextroză.
Am ajuns în Barcelona în jurul orei 11:30, unde am fost ,,întâmpinați” de o mare de oameni, fiecare căutându-și locul în acel loc imens. Șocul meu a fost destul de mare văzându-i cu cât calm și răbdare își duc ei la îndeplinire îndatoririle zilnice, trăind într-o astfel de aglomerație. În acele momente gândul meu s-a îndreptat către acasă, către România. Mă întrebam pe noi ce ne împiedică să fim atât de ordonați și răbdători unii față de ceilalți? Trecând peste acest aspect, un alt fapt mi-a atras atenția. Eram la masă, toți 5, toți persoane cu diabet, toți 5 dependenți de insulină. După ce ne-am ales meniul, fiecare își administra insulina, însă de această dată, fără să ne simțim jenați că am putea fi criticați sau arătați cu degetul de personalul restaurantului sau de persoanele de lângă. Atunci m-am întrebat din nou: în România de ce mai sunt încă persoane care ne critică, judecă, arată cu degetul? Ce ar trebui să facem noi persoanele cu diabet pentru a nu ne mai simți înlăturați?
Am îndepărtat toate gândurile negative și am început să mă bucur de fiecare moment trăit în Barcelona. Așa am pornit să cunoaștem Barcelona la pas. Cu insulina redusă în pompele de insulină și cu ochii ațintiți pe telefoane pentru a nu pierde din vizor glicemia, am purces timp de 7 zile prin acest frumos oraș fără să fi fost deranjați vreun moment de oamenii din jur pentru a le oferi detalii despre aceste device-uri pe care noi le avem încorporate. Primul obiectiv vizitat și locul unde glicemia mea a vrut să-și facă simțită prezența a fost Sagrada Familia. Ascultam cu profund interes tot ce spunea audio-ghidul, când deodată telefonul meu mă anunță că glicemia mea este cu multe peste limita normală. Îmi scot pompa de insulină în văzul tuturor și îmi administrez insulina. Rămân din nou fără cuvinte când văd că tot ceea ce fac e ceva normal și nu atrag nici o privire de milă sau jenă asupra mea. Timp de 7 zile nu am știut ce înseamnă să fii privit cu milă sau arătat cu degetul. Am trăit la maxim fiecare moment petrecut alături de ei, însă cel mai impresionant moment, nu doar pentru mine, dar și pentru ceilalți a fost vizita la Muzeul Național de Artă. Am plecat de acasă grăbiți să vedem cât mai multe obiective, uitând complet să-mi verific rezervorul de insulină. Pe drum primesc notificare de la pompa de insulină: LOW REZERVOR. Ce să fac? Să ajung acasă singură, nu știu... insulina și rezervoarele noi erau în casă, iar noi într-un loc departe de casă. Cea mai bună prietenă dulce îmi spune: îți dau eu insulină din pompa mea. S-a deconectat de la pompa ei de insulină pentru câteva momente, cât mi-am dat eu un bolus de insulină și am pornit din nou la drum. Și acest schimb l-am făcut tot în văzul lumii, aceleași trăiri avându-le din nou. Acum când stau și scriu aceste rânduri, îmi vine să mă întreb din nou: dacă acest episod s-ar fi întâmplat în România, cum ar fi reacționat cei din jur? Să răspund, nu știu...
Închid ochii și dorința de a retrăi momentele cu ei se aprofundează de la o secundă la alta. În ciuda faptului că au fost și mici neînțelegeri, momentele petrecute alături de ei, ,,a 2 a familie”, nu le poți compara cu nimic. Asta însemnați voi pentru mine, oameni dulci și dragi ce îmi sunteți.

De 8 Martie doar...MULȚUMESC

Astăzi, înalț un gând de recunoștință către toate acele mame care au în viața lor un, în mod special către mama mea.
Cine e mama? Mama e un „sertar” unde ne punem cu grijă tot ce ne e mai drag, unde adunăm amintiri, lacrimi și bucurii. Mama e forța interioară pe care o primim de fiecare dată când îi auzim glasul. Mama e eroul care ne ridică, ne sprijină și ne călăuzește. Așa e mama, așa obișnuia să fie. De ceva vreme însă, ea pentru mine este mai mult de atât. E SuperErou-ul meu. Mama, îți mulțumesc!
Pentru toate acele momente când glicemiile mele își făceau de cap, iar vocea ta simplă de la celălalt capăt de fir al telefonului îmi spunea că voi fi bine, îți mulțumesc!
Pentru toate acele momente în care îmi spuneai că totul va fi bine, chiar dacă tu însăți știai că nu va fi, îți mulțumesc!
Pentru că m-ai învățat de mică să lupt pentru ceea ce îmi doresc, îți mulțumesc! Acum sunt mai puternică și pot înfrunta mai ușor obstacolele vieții datorită ție.
Pentru că m-ai învățat să fiu OM, azi îți mulțumesc!
Pentru că m-ai educat și mi-ai călăuzit pașii spre Dumnezeu, îți mulțumesc! El este tăria și scutul care îmi protejează cărările vieții, nu doar atunci când eu nu mai sunt capabilă să fac un pas.


Nu vreau să fiu sau să par egoistă față de celelalte mame de dulcinei, însă vreau să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această afecțiune la o vârstă la care am putut fi capabilă să-l gestionez singură; mama nefiind nevoită să se trezească noapte de noapte pentru a-mi verifică glicemia, administra insulina sau dându-mi prin somn carbohidrați.
Mamelor de dulcinei pentru mine sunteți cele mai luptătoare ființe de pe pământ, primiți tot respectul și admirația mea. Copiii voștri au cele mai frumoase, cele mai luptătoare, cele mai plângăcioase, cele mai încrezătoare și cele mai grijulii mame de pe pământ. Da, sunteți cele mai cele mame, sunteți niște eroine. Copiii voștri nu-i au exemplu pe eroii din benzile desenate, așa cum îi au copiii de rând, pentru că eroii lor își trăiesc viața zi de zi în preajma lor, eroii lor sunteți voi. Vă ștergeți lacrimile pe la spate pentru a nu părea slabe în fața lor, țineți conversații nesfârșite cu alți părinți în aceeași situație, pentru a prinde curaj și a merge mai departe. Pe lângă ai voștri copii, vă faceți timp și pentru noi, aceștia mai tineri cu diabet. Ne încurajați și ne da-ți mai mult curaj pe acest drum. Vă mulțumesc, mamelor eroine!
Un alt gând de mulțumire îl îndrept către doamnele doctor, care m-au avut și care mă mai au în evidența lor. Vă mulțumesc pentru că niciodată nu vă săturați să-mi explicați ceea ce nu înțeleg legat de diabet. Vă mulțumesc pentru că mă trageți de mânecă ori de câte ori eu mă abat de la drumul meu și asta vedeți în rezultatele analizelor. Sunteți niște îngeri pentru noi, oamenii dulci.
La mulți ani, mamelor! La mulți ani, eroinelor!

Până când moartea ne va despărți

„Până când moartea ne va despărți”, așa își împărtășesc iubirea reciprocă acele persoane care se iubesc, în fața lui Dumnezeu, în fața prietenilor și a celor apropiați. Până când moartea vă va despărți, mi-au spus acei oameni în halate albe care roiau pe la patul meu, introducându-mă în noua mea viață. Nu mi s-a acordat șansa de a-l cunoaște sau de a trăi o perioadă de probă înainte să-l fi acceptat. M-a forțat viața să-i jur iubire veșnică și am făcut-o, chiar dacă în primă instanță împotriva voinței mele. De atunci suntem de neseparat. Acest fapt nu denotă că zilele mele alături de diabet sunt perfecte. Suntem neseparați pentru că nu-mi permit să mă prefac că-l uit sau mai rău să-l ignor.

Atribuțiile în această relație nu sunt ca în relația dintre două persoane. Cea care trebuie să acționeze și să lupte în orice moment sunt eu. El își face treaba așa cum știe el, de cele mai multe ori luându-și rolul de sabotor. De multe ori îmi lasă impresia că vrea să se răzbune.
Cele mai grele momente sunt hipoglicemiile nocturne. În timp ce toți își dorm somnul adânc, eu mă trezesc transpirată și tremurând. Caut cu disperare acea oază care să mă scape de tremurat, pliculețul de zahăr. Iar în disperarea mea, de a trece cu bine și peste acea hipoglicemie, nu mă rezum doar la el. Pe lângă acel pliculeț cu zahăr organismul meu se mai delectează și cu alte alimente, care în câteva ore de la administrare mă forțează să mă trezesc pentru a doua oară în acea noapte. Verific glicemia și conștientizez că am nevoie de puțină insulină, glicemia mea a crescut mai mult decât trebuia😠.
Alteori mă forțează să mă opresc din diferitele activități pe care le desfășor fie pentru a-mi trata hipoglicemia, fie pentru a face insulina din cauza glicemiei care este peste limita impusă de doctor. Nu-mi este deloc confortabil să mă opresc din diferitele activități, dar asta nu este și nu va fi niciodată un impediment în a le desfășura. Nu-mi este deloc confortabil să-mi tratez hipoglicemiile în săli de teatru sau cinema, dar o voi face de fiecare dată când e nevoie. Discret să nu deranjez prea mult pe cei din jur, însă nu voi renunța niciodată la activitățile care îmi aduc un surplus de energie.

Încă mai am tendința să-l urăsc, însă privind în urmă și văzând în ce m-a transformat, realizez că îi sunt datoare cu multe cuvinte de mulțumire. Îi mulțumesc că m-a învățat ce înseamnă să fii puternic. Eram un om slab înainte să fi apărut el în viața mea. Renunțam ușor atunci când ceva nu mergea cum vroiam eu, iar el... el a reușit să schimbe asta la mine. Îi mulțumesc pentru acele momente în care m-a învățat să lupt... încă din prima zi de când mi-a acaparat viața, drumul meu s-a transformat într-un câmp de luptă continuu. Lupta este între mine și glicemiile mele. Nu ies în fiecare zi victorioasă din această luptă, însă cum el m-a învățat să nu renunț, mă ridic ori de câte ori e nevoie și continui lupta până la final.

Nu-mi este deloc ușor să trăiesc alături de el, dar el mă transformă pe zi ce trece dintr-un om slab într-un om mai puternic. O să-l port cu mine peste tot în lume, până când...până când moartea ne va despărți...

O parte din kitul meu de diabet