La pas prin Barcelona

Am plecat de acasă cu gândul de a mă refugia puțin de agitația și oboseala care mă înconjurau de ceva vreme, neștiind că locul unde aveam să merg era mult mai aglomerat decât locul pe care îl lăsasem în urmă. Auzisem tot felul de opinii despre Barcelona, dar până nu experimentez eu, nu mă pronunț în nici o situație. Mi-am procurat bilet de avion din timp, iar pe lângă mine și alți 4 prieteni dulci. Am pus toate detaliile la punct și am plecat; "înhămați" fiind cu multă insulină, rezerve pentru pompele de insulină, teste de glicemie, zahăr și dextroză.
Am ajuns în Barcelona în jurul orei 11:30, unde am fost ,,întâmpinați” de o mare de oameni, fiecare căutându-și locul în acel loc imens. Șocul meu a fost destul de mare văzându-i cu cât calm și răbdare își duc ei la îndeplinire îndatoririle zilnice, trăind într-o astfel de aglomerație. În acele momente gândul meu s-a îndreptat către acasă, către România. Mă întrebam pe noi ce ne împiedică să fim atât de ordonați și răbdători unii față de ceilalți? Trecând peste acest aspect, un alt fapt mi-a atras atenția. Eram la masă, toți 5, toți persoane cu diabet, toți 5 dependenți de insulină. După ce ne-am ales meniul, fiecare își administra insulina, însă de această dată, fără să ne simțim jenați că am putea fi criticați sau arătați cu degetul de personalul restaurantului sau de persoanele de lângă. Atunci m-am întrebat din nou: în România de ce mai sunt încă persoane care ne critică, judecă, arată cu degetul? Ce ar trebui să facem noi persoanele cu diabet pentru a nu ne mai simți înlăturați?
Am îndepărtat toate gândurile negative și am început să mă bucur de fiecare moment trăit în Barcelona. Așa am pornit să cunoaștem Barcelona la pas. Cu insulina redusă în pompele de insulină și cu ochii ațintiți pe telefoane pentru a nu pierde din vizor glicemia, am purces timp de 7 zile prin acest frumos oraș fără să fi fost deranjați vreun moment de oamenii din jur pentru a le oferi detalii despre aceste device-uri pe care noi le avem încorporate. Primul obiectiv vizitat și locul unde glicemia mea a vrut să-și facă simțită prezența a fost Sagrada Familia. Ascultam cu profund interes tot ce spunea audio-ghidul, când deodată telefonul meu mă anunță că glicemia mea este cu multe peste limita normală. Îmi scot pompa de insulină în văzul tuturor și îmi administrez insulina. Rămân din nou fără cuvinte când văd că tot ceea ce fac e ceva normal și nu atrag nici o privire de milă sau jenă asupra mea. Timp de 7 zile nu am știut ce înseamnă să fii privit cu milă sau arătat cu degetul. Am trăit la maxim fiecare moment petrecut alături de ei, însă cel mai impresionant moment, nu doar pentru mine, dar și pentru ceilalți a fost vizita la Muzeul Național de Artă. Am plecat de acasă grăbiți să vedem cât mai multe obiective, uitând complet să-mi verific rezervorul de insulină. Pe drum primesc notificare de la pompa de insulină: LOW REZERVOR. Ce să fac? Să ajung acasă singură, nu știu... insulina și rezervoarele noi erau în casă, iar noi într-un loc departe de casă. Cea mai bună prietenă dulce îmi spune: îți dau eu insulină din pompa mea. S-a deconectat de la pompa ei de insulină pentru câteva momente, cât mi-am dat eu un bolus de insulină și am pornit din nou la drum. Și acest schimb l-am făcut tot în văzul lumii, aceleași trăiri avându-le din nou. Acum când stau și scriu aceste rânduri, îmi vine să mă întreb din nou: dacă acest episod s-ar fi întâmplat în România, cum ar fi reacționat cei din jur? Să răspund, nu știu...
Închid ochii și dorința de a retrăi momentele cu ei se aprofundează de la o secundă la alta. În ciuda faptului că au fost și mici neînțelegeri, momentele petrecute alături de ei, ,,a 2 a familie”, nu le poți compara cu nimic. Asta însemnați voi pentru mine, oameni dulci și dragi ce îmi sunteți.