Ștafeta la Maraton Internațional București

Weekendul ce a trecut a fost unul plin de emoții pentru mine. Am participat alături de o parte din membrii echipei  sports&diabetes la Maratonul Internațional București, proba de ștafeta. După săptămâni intense de antrenament, am plecat spre București cu gândul de a da totul pentru a nu trage în jos echipa. Emoțiile și sutele de gânduri, m-au urmărit toată săptămâna înainte de concurs. Aș minți dacă aș spune că nu am avut chiar și gânduri de retragere în acea săptămână, însă cum încerc să mă țin mai mereu de cuvânt, nu am lăsat aceste gânduri să pună stăpânire pe decizia mea. Așa că ori de câte ori aceste gânduri mă nelinișteau îmi puneam căștile în urechi și mă apucam de alergat. Pe stradă, în fața blocului, în parcuri și chiar propriul apartament devenise o pistă de alergare în zilele ploioase. Nu e deloc ușor să alergi, însă alergatul te face mai încrezător și mai fericit. Alergatul te introduce într-o lume unde ești doar tu cu tine. O lume unde la fiecare antrenament încerci să te autodepășești, încerci să-ți depășești limitele. Alergatul e cel mai bun psiholog din punctul meu de vedere. Nimic nu se poate compara cu starea pe care o ai după un antrenament sau după un concurs de alergat.

Am alergat 10 km într-o oră, un nou record pentru mine, care alerg doar de câteva luni de zile. Împreună cu ceilalți colegi de echipă am terminat cursa de 42 km pe locul 47 din 224. E un loc bun sau mai puțin bun? Poate unii din voi ați râde și m-ați întreba: „ce e de lăudat la un astfel de loc?” În primul rând curajul pe care îl avem să ne prezentăm la linia de start în ciuda condiției medicale pe care o avem. Să ai curajul să te prezinți la linia de start și să alergi cot la cot cu persoane care fac performanță iar la finalul cursei să te afli în top 50 e o realizare. La
acea cursă nu am luptat doar contra celor care mă depășeau sau care erau cu mult în fața mea și încercam să-i depășesc, la acea cursă și la toate cele care vor mai fi am luptat și voi lupta mereu și cu glicemiile mele. Am preluat ștafeta cu o glicemie de 200. Cu greu am reușit să o scad până aici, după ce toată dimineața glicemia mea a stat pe linia lui 300. Mâncasem o banană pe o glicemie de 130, fără să fac insulină. Emoțiile și entuziasmul de dinainte de concurs au pus stăpânire pe mine încât am uitat complet că am nevoie de insulină pentru acea banană. Auzisem că ajută mult să mănânci o banană înainte de concurs, așa că am savurat-o, fără să mă gândesc că ea îmi va afecta mult glicemia. Am făcut insulină pentru a aduce glicemia cât mai aproape de limita normală, ca să pot duce cursa până la capăt. Dacă cei care alergau cot la cot cu mine aveau în minte doar finalizarea cursei într-un timp bun, pe mine mă măcina și glicemia.
Știam că nu a fost deloc bună la pornire iar insulina din pompa am redus-o la 30%, de frica unei hipoglicemii severe. Cum au fost glicemiile pe parcursul cursei???Între 200 și 250, iar la scurt timp după predarea ștafetei a început să urce și s-a oprit aproape de 400.
Am multe de învățat despre glicemii și ajustarea insulinei la o cursă, dar asta nu mă împiedică să continui să fac ceea ce îmi place. Așadar pe locuri, fiți gata... că ne vedem la următoarea linie de start.:)