Știm cu toții că nimeni nu poate primi cu zâmbetul pe buze veștile “bombă” care apar în viața noastră, mai ales o astfel de veste, în care ți se transmite că, începând din această zi și până la finalul vieții tale trebuie să te aliezi cu boala de care suferi, pentru ca împreună să puteți avea o viață liniștită. Dar ce te faci atunci când negi în nenumărate rânduri, nu vrei să accepți ceea ce ți se întâmplă și lucrurile devin mai complicate decât crezi tu? L-aș putea întrece cu mult pe protagonistul filmului “Big fat liar”, Jason Shepherd, dacă v-aș spune că mi-a fost ușor să-mi accept noua mea viață, dar nevrând să fac concurență cu el, recunosc că nici eu nu am fost excepția care să accepte această boală din prima, din contra, după primirea diagnosticului în mintea mea rula numai întrebări de genul: De ce mie? De ce acum în tinerețe? De ce tocmai această boală? De ce nu e ceva care nu necesită injecții? (am oroarea injecțiilor de când eram mică) De ce? De ce? De ce? Timp de 2 săptămâni aceste întrebări nu mi-au dat deloc pace, din contra parcă pe zi ce trecea mai apărea câte un “de ce?”.
Dintre toate informațiile primite la diagnostic, cea mai grea de “digerat” a fost că toată viața mea voi depinde de tratament injectabil, voi fi un om insulino dependent. Mi-a fost foarte greu să accept asta, din acest motiv am evitat zile întregi să învăț să-mi administrez singură insulina, lăsasem totul în grija medicilor și a asistentelor, până când am realizat că dacă nu învăț să-mi administrez singură insulina șansele mele de a ieși mai repede din spital erau nule. Îmi aduc aminte că prima injecție pe care mi-am făcut-o, a fost cu ajutorul unei asistente, după vreo 4 zile de spitalizare și asta mai mult din rușine față de dânsa, până când am ajuns să scap de frica asta și ușor, ușor, începusem să-mi administrez singură insulina. Zilele se scurgeau parcă prea greu, informațiile legate de diabet veneau din diferite surse, însă una m-a făcut cu adevărat să-mi doresc să-mi administrez corect unitățile de insulină și să învăț mai multe despre alimentația în diabet. Informația a venit de la unul din personalul spitalului. Mi-a spus că în aceeași perioadă cât am fost și eu internată, se afla în spital un domn care din cauza netratării corespunzătoarea a diabetului (nerespectarea regimului și neadministrarea corectă a insulinei), a ajuns să aibă mai multe complicații și acum se luptă și cu ele. De aici am început să-mi accept ușor, ușor, noua viață, în acele momente, realizasem că dacă nu-mi accept diabetul, viața mea ar putea fi și mai grea decât îmi puteam eu imagina.
După ieșirea din spital, mi-am dat demisia de la locul de muncă, mi-am luat o lună de zile pauză, în care mi-am dorit să învăț cât mai mult posibil despre ce urma să însemne viata mea cu diabet. Nu am crezut niciodată că o boală poate schimba atât de mult un om. Stilul meu de viață alimentar s-a îmbunătățit cu mult (colegii de servici îmi spun că sunt prea exagerată în privința alimentației, mănânc prea sănătos), am început să practic mai mult sport, să gândesc mai pozitiv, să mă bucur de fiecare moment pe care mi-l dă viața, însă mai am de lucrat la câteva aspecte printre care și gestionarea stresului…
Vă las mai jos două imagini cu glicemiile mele pe 2 zile, una cum mi-ar plăcea să fie în fiecare zi, și cealaltă cum NU ar trebui să fie. (Imaginile sunt preluate de pe dexcom, aparatul de monitorizat glicemia constant. Vă voi spune despre el într-un alt articol, într-un viitor apropiat).
 |
| Așa ar trebui să arate toate zilele mele:) |
 |
| O zi din viața mea, cum NU ar trebuie să fie |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu