La pas prin Barcelona

Am plecat de acasă cu gândul de a mă refugia puțin de agitația și oboseala care mă înconjurau de ceva vreme, neștiind că locul unde aveam să merg era mult mai aglomerat decât locul pe care îl lăsasem în urmă. Auzisem tot felul de opinii despre Barcelona, dar până nu experimentez eu, nu mă pronunț în nici o situație. Mi-am procurat bilet de avion din timp, iar pe lângă mine și alți 4 prieteni dulci. Am pus toate detaliile la punct și am plecat; "înhămați" fiind cu multă insulină, rezerve pentru pompele de insulină, teste de glicemie, zahăr și dextroză.
Am ajuns în Barcelona în jurul orei 11:30, unde am fost ,,întâmpinați” de o mare de oameni, fiecare căutându-și locul în acel loc imens. Șocul meu a fost destul de mare văzându-i cu cât calm și răbdare își duc ei la îndeplinire îndatoririle zilnice, trăind într-o astfel de aglomerație. În acele momente gândul meu s-a îndreptat către acasă, către România. Mă întrebam pe noi ce ne împiedică să fim atât de ordonați și răbdători unii față de ceilalți? Trecând peste acest aspect, un alt fapt mi-a atras atenția. Eram la masă, toți 5, toți persoane cu diabet, toți 5 dependenți de insulină. După ce ne-am ales meniul, fiecare își administra insulina, însă de această dată, fără să ne simțim jenați că am putea fi criticați sau arătați cu degetul de personalul restaurantului sau de persoanele de lângă. Atunci m-am întrebat din nou: în România de ce mai sunt încă persoane care ne critică, judecă, arată cu degetul? Ce ar trebui să facem noi persoanele cu diabet pentru a nu ne mai simți înlăturați?
Am îndepărtat toate gândurile negative și am început să mă bucur de fiecare moment trăit în Barcelona. Așa am pornit să cunoaștem Barcelona la pas. Cu insulina redusă în pompele de insulină și cu ochii ațintiți pe telefoane pentru a nu pierde din vizor glicemia, am purces timp de 7 zile prin acest frumos oraș fără să fi fost deranjați vreun moment de oamenii din jur pentru a le oferi detalii despre aceste device-uri pe care noi le avem încorporate. Primul obiectiv vizitat și locul unde glicemia mea a vrut să-și facă simțită prezența a fost Sagrada Familia. Ascultam cu profund interes tot ce spunea audio-ghidul, când deodată telefonul meu mă anunță că glicemia mea este cu multe peste limita normală. Îmi scot pompa de insulină în văzul tuturor și îmi administrez insulina. Rămân din nou fără cuvinte când văd că tot ceea ce fac e ceva normal și nu atrag nici o privire de milă sau jenă asupra mea. Timp de 7 zile nu am știut ce înseamnă să fii privit cu milă sau arătat cu degetul. Am trăit la maxim fiecare moment petrecut alături de ei, însă cel mai impresionant moment, nu doar pentru mine, dar și pentru ceilalți a fost vizita la Muzeul Național de Artă. Am plecat de acasă grăbiți să vedem cât mai multe obiective, uitând complet să-mi verific rezervorul de insulină. Pe drum primesc notificare de la pompa de insulină: LOW REZERVOR. Ce să fac? Să ajung acasă singură, nu știu... insulina și rezervoarele noi erau în casă, iar noi într-un loc departe de casă. Cea mai bună prietenă dulce îmi spune: îți dau eu insulină din pompa mea. S-a deconectat de la pompa ei de insulină pentru câteva momente, cât mi-am dat eu un bolus de insulină și am pornit din nou la drum. Și acest schimb l-am făcut tot în văzul lumii, aceleași trăiri avându-le din nou. Acum când stau și scriu aceste rânduri, îmi vine să mă întreb din nou: dacă acest episod s-ar fi întâmplat în România, cum ar fi reacționat cei din jur? Să răspund, nu știu...
Închid ochii și dorința de a retrăi momentele cu ei se aprofundează de la o secundă la alta. În ciuda faptului că au fost și mici neînțelegeri, momentele petrecute alături de ei, ,,a 2 a familie”, nu le poți compara cu nimic. Asta însemnați voi pentru mine, oameni dulci și dragi ce îmi sunteți.

De 8 Martie doar...MULȚUMESC

Astăzi, înalț un gând de recunoștință către toate acele mame care au în viața lor un, în mod special către mama mea.
Cine e mama? Mama e un „sertar” unde ne punem cu grijă tot ce ne e mai drag, unde adunăm amintiri, lacrimi și bucurii. Mama e forța interioară pe care o primim de fiecare dată când îi auzim glasul. Mama e eroul care ne ridică, ne sprijină și ne călăuzește. Așa e mama, așa obișnuia să fie. De ceva vreme însă, ea pentru mine este mai mult de atât. E SuperErou-ul meu. Mama, îți mulțumesc!
Pentru toate acele momente când glicemiile mele își făceau de cap, iar vocea ta simplă de la celălalt capăt de fir al telefonului îmi spunea că voi fi bine, îți mulțumesc!
Pentru toate acele momente în care îmi spuneai că totul va fi bine, chiar dacă tu însăți știai că nu va fi, îți mulțumesc!
Pentru că m-ai învățat de mică să lupt pentru ceea ce îmi doresc, îți mulțumesc! Acum sunt mai puternică și pot înfrunta mai ușor obstacolele vieții datorită ție.
Pentru că m-ai învățat să fiu OM, azi îți mulțumesc!
Pentru că m-ai educat și mi-ai călăuzit pașii spre Dumnezeu, îți mulțumesc! El este tăria și scutul care îmi protejează cărările vieții, nu doar atunci când eu nu mai sunt capabilă să fac un pas.


Nu vreau să fiu sau să par egoistă față de celelalte mame de dulcinei, însă vreau să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această afecțiune la o vârstă la care am putut fi capabilă să-l gestionez singură; mama nefiind nevoită să se trezească noapte de noapte pentru a-mi verifică glicemia, administra insulina sau dându-mi prin somn carbohidrați.
Mamelor de dulcinei pentru mine sunteți cele mai luptătoare ființe de pe pământ, primiți tot respectul și admirația mea. Copiii voștri au cele mai frumoase, cele mai luptătoare, cele mai plângăcioase, cele mai încrezătoare și cele mai grijulii mame de pe pământ. Da, sunteți cele mai cele mame, sunteți niște eroine. Copiii voștri nu-i au exemplu pe eroii din benzile desenate, așa cum îi au copiii de rând, pentru că eroii lor își trăiesc viața zi de zi în preajma lor, eroii lor sunteți voi. Vă ștergeți lacrimile pe la spate pentru a nu părea slabe în fața lor, țineți conversații nesfârșite cu alți părinți în aceeași situație, pentru a prinde curaj și a merge mai departe. Pe lângă ai voștri copii, vă faceți timp și pentru noi, aceștia mai tineri cu diabet. Ne încurajați și ne da-ți mai mult curaj pe acest drum. Vă mulțumesc, mamelor eroine!
Un alt gând de mulțumire îl îndrept către doamnele doctor, care m-au avut și care mă mai au în evidența lor. Vă mulțumesc pentru că niciodată nu vă săturați să-mi explicați ceea ce nu înțeleg legat de diabet. Vă mulțumesc pentru că mă trageți de mânecă ori de câte ori eu mă abat de la drumul meu și asta vedeți în rezultatele analizelor. Sunteți niște îngeri pentru noi, oamenii dulci.
La mulți ani, mamelor! La mulți ani, eroinelor!

Până când moartea ne va despărți

„Până când moartea ne va despărți”, așa își împărtășesc iubirea reciprocă acele persoane care se iubesc, în fața lui Dumnezeu, în fața prietenilor și a celor apropiați. Până când moartea vă va despărți, mi-au spus acei oameni în halate albe care roiau pe la patul meu, introducându-mă în noua mea viață. Nu mi s-a acordat șansa de a-l cunoaște sau de a trăi o perioadă de probă înainte să-l fi acceptat. M-a forțat viața să-i jur iubire veșnică și am făcut-o, chiar dacă în primă instanță împotriva voinței mele. De atunci suntem de neseparat. Acest fapt nu denotă că zilele mele alături de diabet sunt perfecte. Suntem neseparați pentru că nu-mi permit să mă prefac că-l uit sau mai rău să-l ignor.

Atribuțiile în această relație nu sunt ca în relația dintre două persoane. Cea care trebuie să acționeze și să lupte în orice moment sunt eu. El își face treaba așa cum știe el, de cele mai multe ori luându-și rolul de sabotor. De multe ori îmi lasă impresia că vrea să se răzbune.
Cele mai grele momente sunt hipoglicemiile nocturne. În timp ce toți își dorm somnul adânc, eu mă trezesc transpirată și tremurând. Caut cu disperare acea oază care să mă scape de tremurat, pliculețul de zahăr. Iar în disperarea mea, de a trece cu bine și peste acea hipoglicemie, nu mă rezum doar la el. Pe lângă acel pliculeț cu zahăr organismul meu se mai delectează și cu alte alimente, care în câteva ore de la administrare mă forțează să mă trezesc pentru a doua oară în acea noapte. Verific glicemia și conștientizez că am nevoie de puțină insulină, glicemia mea a crescut mai mult decât trebuia😠.
Alteori mă forțează să mă opresc din diferitele activități pe care le desfășor fie pentru a-mi trata hipoglicemia, fie pentru a face insulina din cauza glicemiei care este peste limita impusă de doctor. Nu-mi este deloc confortabil să mă opresc din diferitele activități, dar asta nu este și nu va fi niciodată un impediment în a le desfășura. Nu-mi este deloc confortabil să-mi tratez hipoglicemiile în săli de teatru sau cinema, dar o voi face de fiecare dată când e nevoie. Discret să nu deranjez prea mult pe cei din jur, însă nu voi renunța niciodată la activitățile care îmi aduc un surplus de energie.

Încă mai am tendința să-l urăsc, însă privind în urmă și văzând în ce m-a transformat, realizez că îi sunt datoare cu multe cuvinte de mulțumire. Îi mulțumesc că m-a învățat ce înseamnă să fii puternic. Eram un om slab înainte să fi apărut el în viața mea. Renunțam ușor atunci când ceva nu mergea cum vroiam eu, iar el... el a reușit să schimbe asta la mine. Îi mulțumesc pentru acele momente în care m-a învățat să lupt... încă din prima zi de când mi-a acaparat viața, drumul meu s-a transformat într-un câmp de luptă continuu. Lupta este între mine și glicemiile mele. Nu ies în fiecare zi victorioasă din această luptă, însă cum el m-a învățat să nu renunț, mă ridic ori de câte ori e nevoie și continui lupta până la final.

Nu-mi este deloc ușor să trăiesc alături de el, dar el mă transformă pe zi ce trece dintr-un om slab într-un om mai puternic. O să-l port cu mine peste tot în lume, până când...până când moartea ne va despărți...

O parte din kitul meu de diabet

Când stai de vorbă cu un diabetic...

Când stai de vorbă cu un diabetic, întreabă-l cu sinceritate ce mai face, dar nu-l întreba NICIODATĂ dacă mai face insulină sau dacă nu a scăpat între timp de diabet;

Când stai de vorbă cu un diabetic, nu-i da niciodată sfaturi în ceea ce privește gestionarea acestuia, mai degrabă încearcă să te pui în postura lui/ei pentru câteva momente și întreabă-te: „Eu cum aș reacționa dacă cineva ar veni și mi-ar spune tot ceea ce eu vreau să-ți spun acum?”

Când stai de vorbă cu un diabetic, nu-l privi niciodată cu milă sau cu un aer de inferioritate. Suntem niște oameni puțin mai speciali și mai „dulci” decât voi, iar ceea ce ne diferențiază sunt acele injecții pe care suntem nevoiți să ni le administrăm zilnic, fără de care viața noastră ar fi o adevărată povară.

Când stai de vorbă cu un diabetic, nu-l întreba niciodată dacă poate mânca ceva dulce sau nu. Diabeticii au voie să mănânce absolut orice, atât timp cât ei calculează și își administrează corect necesarul de insulină.

Când stai de vorbă cu un diabetic, nu-l descuraja, nu-i secera dorințele. La fel ca toți oamenii și noi avem o sumedenie de dorințe, iar diabetul nu ne va împiedica niciodată să ni le îndeplinim. Ducem o luptă continuă cu glicemiile, dar în același timp ne bucurăm de viață și lucrăm la realizarea și împlinirea tuturor dorințelor.

Când stai de vorbă cu un diabetic care e posesor al unui senzor de glicemie și al unei pompe de insulină, nu-l compătimi. Aceste device-uri îi ușurează lupta zilnică pe care o are.

Când stai de vorbă cu un diabetic, fii tu...iar dacă nu poți fi tu, mai bine evită să stai de vorbă cu el... Avem nevoie de oameni naturali și sinceri în viața noastră. Avem nevoie de oameni care să ne înțeleagă toate stările.

Când stai de vorbă cu un diabetic...

Siguranța înainte de somn

E trecut puțin peste miezul nopții, iar somnul meu s-a încăpățânat din nou și nu a vrut să vină mai devreme. Mi-am terminat aproape tot ce mi-am propus să fac în acestă zi; tot ce îmi doresc acum e o noapte liniștită și odihnitoare. Ca să pot avea parte de o astfel de noapte trebuie să fiu în pace cu diabetul meu. Senzorul are abia o zi de când e schimbat, încă nu mă pot baza 100% pe el. Trebuie să-mi verific glicemia din deget pentru a 6 sau a 7 oară pe ziua de azi. Nu le mai știu numărul, ziua a fost încărcată cu de toate, că de multe ori m-am dus pe mâna senzorului. Îmi înțep degetul și mă rog în fața lui să-mi dea acea picătură de sânge de care am nevoie pentru a-mi testa glicemia. Nu vrea. Încerc un alt deget, dar parcă vorbise cu celălalt dinainte, nici din acesta nu reușesc să scot o picătură de sânge. Sunt atât de tăbăcite vârfurile degetelor, parcă sunt în fața unui protest. S-au săturat să fie înțepate și în semn de protest nu-mi mai dau nici o picătură de sânge pentru a-mi verifica glicemia. Nu mă pot pune la somn până nu sunt sigură că glicemia de pe senzor indică aceeași glicemie ca și cea din deget sau măcar este aproape de nivelul acesteia. Așa că iau din nou același înțepător de glicemie și încerc un alt deget. DA...de data acesta e cu succes. Acea picătură de sânge pe care o așteptam îmi dă voie să-mi verific glicemia. 148 deget și 135 senzor.

Diferența nu este prea mare, senzorul începe să funcționeze la adevărata lui valoare. Cu astfel de glicemii ar trebui să am o noapte liniștită. Nopțile cele mai liniștite pentru mine încep cu cifra 1 urmată de alte două cifre până în 50. Dacă mă pun la somn cu o glicemie cuprinsă între 100 și 150, siguranța că voi avea o noapte liniștită e mult mai mare, decât dacă mă pun la somn cu o glicemie sub 100 sau peste 150. Dacă mă pun la somn cu o glicemie sub 100 șansele de a fi trezită de alarma senzorului de glicemie sunt mari. Nu e ceva concret, dar exista o probabilitate. Cu toate acestea de multe ori „am riscat” și m-am pus la somn cu glicemii de 90, însă în acele nopți nu suna alarma senzorului, suna alarma telefonului. Mă trezeam să-mi verific glicemia la ora 3 dimineața. Aceeași situație și în cazul glicemiilor mari. Îmi este frică să stau mult timp pe glicemii mari și ori de câte ori depășește limitele impuse de doamna doctor, fac corecție cu insulină. E riscant noaptea cu astfel de corecții, dar chiar și așa, ele nu lipsesc. Senzorul de glicemie e un bun deșteptător (mai puțin în primele și ultimile lui zile de viață, atunci nu mă pot baza pe el în totalitate), mă trezește ori de câte ori e nevoie, ori de câte ori glicemia mea este sub sau peste limitele normale. Sper ca în această noapte glicemiile mele vor sta liniștite, iar senzorul nu-mi va da prea mari bătăi de cap și mă va lasă să dorm liniștită...

14 noiembrie... Ziua Mondială a Diabetului

14 noiembrie, o zi obișnuită de miercuri pentru mulți dintre voi, o zi cu totul specială pentru mine și pentru alți câțiva mii de români și milioane de persoane din întreaga lume. Azi este Ziua Mondială a Diabetului. De ce ar trebui să fie o astfel de zi specială? Deoarece în data de 14 noiembrie 1891 s-a născut fiziologul și farmacologul canadian Frederick Banting, cel care a studiat secreția internă a pancreasului și a introdus insulina în terapie, în octombrie 1922. Insulina a fost descoperită de doctorul român Nicolae Păulescu în anul 1921, care înseamnă o nouă șansă la viață pentru multe persoane pentru care cuvântul DIABET, este mai mult decât un simplu cuvânt în dicționar.
La nivel mondial această zi se sărbătorește prin diferite conferințe, seminarii, distribuirea diverselor materiale informative despre aceasta afecțiune, testarea gratuită a glicemiei. Nu am putut trece cu vederea faptul că și la noi în țară această zi a început să fie sărbătorită în diferite orașe prin diferite acțiuni. Simbolul diabetului este un cerc de culoare albastră. În această zi clădiri importante și centre de diabet din lume și din țară sunt iluminate în culoarea albastră, iar persoanele cu diabet și nu doar ele, obișnuiesc să poarte sau să îmbrace ceva de culoare albastră. Accesoriul meu de azi a fost de culoare albastră (eșarfă). Care a fost obiectul vostru vestimentar albastru de azi? 💙💙💙

Un altfel de accesoriu

De mai bine de trei ani viața mea a devenit un continuu „câmp de luptă”. Bătălia zilnică e între mine și glicemiile mele. Zi de zi lupt, încercând și străduindu-mă, ca pe tot parcursul zilei eu să fiu cea care câștigă lupta. Aparent pare simplu. Așa mi-am spus și eu la primirea diagnosticului. „Ce poate fi atât de greu să ții niște glicemii în limite normale?” Însă nici nu am ieșit bine din spital că m-am trezit acasă cu o sumedenie de întrebări legate de acest aspect, cărora nici în ziua de azi nu le-am găsit un răspuns. De la ce ar putea scădea glicemia dacă țin regimul cum trebuie? De la ce ar putea crește glicemia dacă îmi fac corect necesarul de insulină? De la ce, de ce, de la ce? O altă întrebare care mă macină de ceva vreme este: ce mă fac dacă vreodată mi se face rău pe stradă și cei care trec pe lângă mine nu au nici cea mai vagă idee că eu sunt o persoană insulino-dependent?

Deși sunt posesoarea unui dispozitiv de monitorizare continuă a glicemiei, trebuie să recunosc, că nu trece zi fără să mă gândesc la scenariul de mai sus. E ca un fel de umbră, mă urmărește peste tot. Căutând soluții ca lumea să poată ști de afecțiunea mea, în caz că vreodată nu voi fi capabilă să răspund la întrebări din cauza inconștienței, vreau să cred că am găsit una favorabilă. Mi-am achiziționat o brățară, care mă reprezintă. O brățară pe care e imprimat diagnosticul meu. O port cu mândrie zi de zi și sper din toată inima să rămână doar un accesoriu și să nu fiu nevoită să fiu vreodată salvată datorită ei. Și totuși de mă vei găsi vreodată pe stradă, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să suni la unicul număr de urgențe 112. Dacă vei avea timp și răbdare în geanta mea se va găsi mereu un aparat de glicemie, care pe lângă aparatul în sine mai poți găsi și pliculețe de zahăr în el. Până să ajungă ambulanța ai putea să-mi iei o glicemie, iar după ce îmi vei fi luat o glicemie poți acționa. Dacă glicemia mea este prea mică și eu pot înghiți, dizolvă 3-4 plicuri de zahăr într-un bidon de apă și dă-mi să beau, în caz contrar lasă cadrele medicale să-și facă datoria. Dacă glicemia e prea mare, e nevoie de insulină, aici aș prefera să se ocupe cei de la spital de mine.


Dragi diabetici, nu ezitați să purtați mereu cu voi ceva care să vă reprezinte. Nu vă fie teama să vorbiți despre afecțiunea voastră pe oriunde mergeți. Cei din jurul nostru au nevoie de informațiile noastre, pentru a putea fi capabili să ne dea acea mână de ajutor, atunci când noi nu suntem capabili să facem nimic.


Dragă necunoscutule, știu că primul instinct pe care îl ai, atunci când vezi un om întins pe stradă, e să spui că a băut prea mult și că acum nu se mai poate mișca din cauza asta. Dar gândește-te măcar pentru o clipă că nu doar băutura îl face pe om inconștient, zăcând neputincios pe stradă. E adevărat sunt multe astfel de cazuri, dar mai suntem și noi, oamenii aceștia mai dulci. Cu siguranță mulți din ei nu-și permit să-și achiziționeze dispozitive de monitorizat glicemia constant, însă mulți din ei dispun de brățări, de bilețele care au imprimate aceste cuvinte: AM DIABET. Nu ne răpiți șansa la viață, din cauza neîncrederii.
În numele tuturor diabeticilor, VĂ MULTUMESC!

Diabetic tip 1. Insulino-dependent