Un weekend "in familie"

Există un timp pentru toate: există un timp pentru familie, un timp pentru muncă, un timp pentru a sta la masă, un timp pentru a te uita la serialul preferat, un timp pentru o carte...dar există și un timp mai special, un timp... pentru te retrage „acasă”. Echipată nu doar cu echipamentul de munte, dar și cu toate lucrurile mele de diabet, am pornit cu mult elan spre Durău, unde știam că sunt așteptată de una din cele mai bune prietene cu diabet.
Ceea ce urma să ne aștepte nici una din noi două nu știam cu exactitate. Ne doream să petrecem cât mai mult timp împreună și să ne bucurăm de prietenia care s-a înfiripat între noi în urmă cu mai bine de un an de zile.
Nu îmi este dat mereu să stau non-stop lângă o persoană care are aceleași tabieturi ca și mine, de aceea în aceste două zile am simțit mai mult decât înțelegere, am simțit că „vorbim aceeași limbă”.

Cea mai mare, dar în același timp, cea mai frumoasă provocare a fost urcatul pe munte. Ce a însemnat pentru mine, iubitoare de munte, să urc alături de o persoana cu diabet? Nu aș putea descrie în cuvinte. E ceva de nedescris, așa cum iubirea nu se poate descrie în cuvinte, nici eu nu pot descrie în cuvinte tot ceea ce am trăit în această aventură. Imaginați-vă doar, grija pe care o mamă o are pentru copii, așa am fost noi două una pentru cealaltă. Am „intrat” pe rând în rolul de „mamă” și ne purtam grija una celeilalte întrebându-ne nu doar o dată sau de două ori, ba de „n” ori, cum îți este glicemia, nu ar trebui să te oprești un pic să mănânci ceva? „Pauzele mici și dese, cheia marilor succese” ne-am adus aminte cu drag de această zicală în unele din pauzele noastre de hipo treat și s-a dovedit a fi exact ca în zicală.

Deși am avut mai multe astfel de pauze și nu doar astfel de pauze, am dovedit și în acest weekend că diabetul nu este un impediment în realizarea și țintirea unor visuri și idealuri mari. Am ajuns la destinația nostră exact în timpul preconizat de cei de la centrul de informații și de toți ceilalți care au parcurs același traseu ca și noi înaintea noastră.
O altă provocare pentru noi a fost noaptea după depunerea efortului. Nu știam cum va reacționa organismul Cristianei după un efort atât de intens. Pentru mine devenind deja o obișnuintă urcatul pe munți mă așteptam să nu am nici o problemă, gândul meu se îndreptam mai mult spre glicemiile Cristianei, oare cum va fi noaptea pentru ea? Va sta pe hiper, va face hipo? Însă cum diabetul este mereu imprevizibil, m-am trezit la ora 2 dimineața cu o glicemie de 71, nevrând să-mi trezesc prietena servesc ceva rapid și mă pun la somn, la ora 4 dimineața aud alarma unui telefon, crezând că e alarma de trezire, caut telefonul cu ochii închiși pentru a o închide, însă nu era alarma telefonului, era alarma de hipo a Cristianei. Mă trezesc și eu odată cu ea și realizez că tremur, mă uit pe telefon glicemia 40 și telefonul pe modul siletios. Verific glicemia din deget 57. Datorită alarmei telefonului Cristianei, am reușit și eu să-mi tratez hipoglicemia în timp, că doar vorba aceea, nimic nu e întâmplător;)
Am demonstrat din nou că pot ajunge oriunde și pot face orice, chiar dacă trebuie să port după mine peste tot diabetul. Cine zice că dacă ai diabet nu poți face una sau alta se înșeală (înseamnă că nu a întâlnit diabeticii corecți:)) ).

Am întrebat-o pe Cristiana, cum a fost pentru ea această aventură: „A fost printre puținele dăți când am urcat pe munte cu diabet, iar sentimentul a fost răvășitor. Nimeni nu ar fi avut răbdare și m-ar fi înțeles mai bine decât o persoană care împarte aceeași afecțiune ca și mine.”